In familia noastra au fost trei generatii de stupari: strabunicul, bunicul si apoi mama. I-am putut urmari indeaproape, ani la rand, pe mama si bunicul, in timp ce lucrau la stupi.

Marturisesc ca mult timp m-am temut de albine si nici acum nu ma simt in largul meu in apropierea lor, dar am invatat ca daca le respect teritoriul si intimitatea sau, pur si simplu, daca nu vreau sa le fac nimic rau, ele nu se ating de mine.

Am simtit multa vreme o fascinatie pentru mama, care atunci cand lucra cu albinele nu lua nici o masura de protectie, de parca "fetele" ei - asa le numea - ar fi fost niste ingeri inofensivi: nu folosea nici masca, nici salopeta, nici manusi, doar un pamatuf cu care le indeparta bland de pe ramele pe care le cerceta. In schimb, oricine se apropia de stup, chiar cand mama era acolo, era aspru pedepsit de acele veninoase. De parca "fetele" ar fi stiut ca doar mama este cea care le ingrijeste si iubeste.

O priveam pe mama cum cu mana goala isi scutura albinele care prindeau a i se plimba pe haine ori i se rataceau in par. Le "certa" cu voce calina ("Ce cauti tu aici, eu nu-s floare!") si le dadea drumul sa zboare, sufland usor. De multe ori, ne-au impresionat scene in care mama culegea albine lovite de ploaie sau de frig - nu avusesera timp, dragutele, sa ajunga la stup sau, dimpotriva, plecasera din el prea devreme, amagite de-o raza tarzie de soare - le tinea in palma, incercand sa le incalzeasca cu suflarea ei si le vorbea incet, de parca ar fi inteles-o: "De unde vii, fata draga? Te-ai ratacit? Ia spune-mi tu, ce faci aici pe vremea asta?". Nu am vazut-o niciodata pe mama omorand o albina sau suparandu-se pentru intepaturile care uneori ii desfigurau fata si mainile. Am vazut-o insa plangand ca un copil, atunci cand stupii au murit. Stiti ca inainte de 1989, totul se rationaliza, deci si zaharul, de care albinele au atata nevoie