1. 2007 simbolizează un proces început cu ani în urmă, cînd liderii UE au acceptat ca România să devină stat membru dacă va îndeplini o serie de condiţii. Prin urmare, 2007 nu trebuie privit în mod izolat. Dar aş mai spune ceva: fără 1989, nu ar fi existat 2007. Trecerea la economia de piaţă şi mersul către o democraţie liberală îşi au originea în prăbuşirea Cortinei de Fier. Apartenenţa la UE poate fi un pariu cîştigător pentru o Românie care a mai trecut prin episoade de modernizare (începînd cu generaţia paşoptistă), încercînd să reducă decalajele faţă de vestul Europei. Deşi UE se confruntă cu dificultăţi majore izvorîte din gestionarea unei complexităţi în creştere - îmbătrînirea demografică, criza statului asistenţial, ascensiunea economică formidabilă a Chinei (mai ales) sau a Indiei, pe fondul noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale -, România poata capitaliza aderarea în folosul ei, prin modernizare instituţională (aici intră funcţionarea statului de drept, a controalelor reciproce instituţionalizate), asimilarea intensă de tehnologii noi, dezvoltarea infrastructurii şi, nu în cele din urmă, investiţii mari în educaţie. Unii amintesc experienţa Irlandei. Ei omit, adesea, să adauge că Irlanda este o ţară mică, unde se vorbeşte engleza, o ţară care a beneficiat de o politică publică deşteaptă la un moment dat... Şi că nu intrarea în UE a înscris-o automat pe magistrală. Spania, după perioada franchistă, este mai aproape de condiţiile structurale ale României. Şi noi avem o economie de scară medie, complexă, plasată într-o extremitate a UE, cu o dualitate proeminentă (urban vs. rural). De aici rezultă nevoia de a valorifica la maximum fondurile europene (domeniu în care Spania a excelat), ca şi o utilizare cît mai chibzuită a bugetului public - ca furnizor de bunuri publice, fără de care chiar funcţionarea sectorului privat este împiedicată. @N