Se ştie ce agitaţie a stîrnit discursul de la Regensburg al Papei Benedict al XVI-lea, dat fiind citatul bizantin unde islamul era caracterizat drept o religie unită nu cu raţiunea, ci cu forţa. Una dintre reacţiile cele mai aplicate a fost scrisoarea deschisă adresată Papei de un grup de responsabili şi de învăţaţi musulmani. Ei afirmau, printre altele, că "a-i obliga pe alţii să creadă - în cazul că acest lucru ar fi cu putinţă - nu-i este plăcut lui Dumnezeu, iar El nu iubeşte sîngele". Reluînd o temă coranică, ei adăugau: "credinţa în Dumnezeu nu e proprietatea nici unei comunităţi religioase. Potrivit învăţăturii islamice, toţi adevăraţii profeţi au predicat acelaşi adevăr feluritelor popoare în epoci diferite. Legile pot fi diferite, dar adevărul e neschimbat." Rămîne, desigur, ca această lucidă doctrină referitoare la convergenţa religiilor şi la libertatea credinţei să fie pusă, metodic şi larg, în practică. Dacă e afirmată doar ca literă dogmatică, fără a inspira discursul public, judecata situaţiilor socio-politice, imaginea de sine şi imaginea celuilalt, mentalitatea comunităţilor şi proiectele de societate, atunci ea e doar ornament justificativ, piesă prăfuită din inventarul lozincilor fără acoperire. Dacă e invocată doar pentru a-i da lecţii celuilalt religios şi nu e întoarsă, ca oglindă, asupra propriului comportament, ea nu va ajuta dialogului, mult invocat, al credinţelor. Se va rîndui doar printre instrumentele, birocratic manipulate, ale unei palide, sterile corectitudini religioase.

Papa Benedict al XVI-lea este şi el adeptul dialogului. În discursul de la Regensburg afirma chiar că - spre a da raţiunii umane orizontul complet, universal pentru care e făcută - trebuie ca teologia, alături de "marile intuiţii ale tradiţiilor religioase" şi de filozofie să fie recuperate ca drumuri de cunoaştere, ca manifestări ale Logosului. "În acest m