În unele ţări a venit vara! În România, chiar foarte drastic, cu temperaturi de peste 40 de grade. În Anglia, cealaltă ţară europeană în care am locuit în acest semestru academic, dimpotrivă. Ploi şi inundaţii. După trei luni la maximum 20 de grade la Oxford, m-am întors acasă acum câteva zile şi, când am deschis ştirile pe internet la BBC, conform unui vechi obicei, setarea pe care am făcut-o mă informează în colţul din dreapta jos că azi, la Oxford, la 100 km de Londra, sunt 18 grade. Poţi să crezi? La Bucureşti, la umbră, sunt 43.
Intrigată fiind de aceste date paradoxale, am luat statisticile la puricat. Am aflat astfel că în toată lumea emisia de dioxid de carbon, presupusa sursă a încălzirii globale, a fost cea mai mare în Europa după cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, temperaturile nu au crescut, dat fiind că, din cauza unor fenomene de pe soare, care e când mai cald, când mai puţin cald, din motive doar de el ştiute, chestia s-a nimerit într-o perioadă când soarele nu se încălzea, deci nu s-a cunoscut. Temperaturile au început să crească atunci când soarele s-a încălzit iarăşi, dar el s-a oprit din nou. În Anglia, încălzirea s-a oprit pe la mijlocul anilor ’80, de atunci temperaturile medii au fost constant mai scăzute. Anul acesta a avut primăvara cea mai umedă şi rece de la Revoluţia franceză, din 1790. Eu am sărbătorit 13 ani de căsnicie la Oxford în acest an, într-o casă la un minut de biserica ortodoxă din Canterbury Road, unde m-am măritat în 1994. În acel 7 iulie erau 40 de grade afară. Anul ăsta, deşi era soare şi nici un nor, au fost doar 20.
Am impresia că e o ştiinţă complicată asta cu vremea, chiar mai ambiguă decât ştiinţa socială în care mi-am luat eu doctoratul. Cheia problemei este dacă tendinţa generală depinde de noi sau nu. E acţiunea umană factorul hotărâtor al încălzirii globale, prin emisiile de dioxid de
