Căldura verilor bucureştene pare, mai sufocantă. Sau e doar o impresie care induce o stare generală de panică, amplificată şi de buletine meteo alarmante. Ne pregătim pentru un cataclism, iar în Bucureşti nu există refugii. Poate doar remedii şi momente "suspendate" în timp. Iată o mărturie a canculei verii anului 2000 (n. red.)
O defecţiune la maşină m-a adus zilele trecute prin zona abatorului. Aşteptînd cîteva ore bune să se termine reparaţia, mă plimb la întîmplare pe străzile din jur, căutînd trotuarele cu umbră ca să mă adăpostesc cît de cît de arşiţă. Un vînt uşor, promiţător de nori, ridică praful şi face zmee bolnave din hîrtiile şi pungile de plastic de la colţurile străzilor. Un grup de copii face baie în Dîmboviţa, se aruncă în cap de pe podul pe care trec gospodine cu sarsanale, gălăgioşi şi fericiţi de parcă ar fi într-un frumos ştrand de duminică. Pe iarbă zace un acordeon cu o pereche de pantaloni împăturiţi cu grijă deasupra şi o pereche de pantofi alături. Străzile din stînga rîului par părăsite. În curţile fostelor antreprize, depozite sau garaje de întreprinderi s-a aşezat praful şi s-au înălţat grămezile de gunoaie. Puţine mai funcţionează. În unele şi-au făcut loc mici afaceri private, eşuate şi ele pe valurile de căldură. În intrîndul unui service fără clienţi, un mecanic murdar de ulei se bălăceşte într-un mic bazin gonflabil de copii: la mare, la soare... - îmi aruncă el rîzînd, după care dă să-mi explice: asta-i marea noastră, că n-avem bani să mergem pe litoral!
Ce cauţi, şefuâ? - mă interpelează un altul, adăpostit de soare sub o umbrelă înfiptă în nişte lăzi de carton. Sînt străinul, străinul de cartier...
După o vreme, îmi recuperez maşina şi soţia şi mergem împreună în celălalt capăt al Bucureştilor, în Pajura, unde ne aşteaptă nişte prieteni. Mă învîrt o vreme pe aleile dintre blocuri pînă să-l nimeresc pe cel
