Preotul Vartolomeu Andronie, staretul Manastirii Cozia. "Astazi, oamenii nu mai sunt dispusi sa dea sufletului nici a treia parte din cat dau trupului".
Pe malul Oltului, in defileul abrupt sapat intre munti, 600 de ani de credinta ortodoxa sunt ziditi sub un nume ce a trecut de mult hotarele Romaniei: Cozia. Mai ales vara, in anotimpul vacantei, locul atrage o multime de pelerini, nerabdatori sa admire neasemuita frumusete a bisericii, impodobita cu zugraveli si icoane nepretuite, insetati sa asculte murmurul rugaciunilor rostite neintrerupt de calugari, dornici sa se reculeaga in fata celor doua morminte regesti, in care asteapta eternitatea Mircea cel Batran, marele domn muntean, ctitor al manastirii, si Maica Teofana, mama cernita a lui Mihai Viteazul... Dar pelerinii insetati de pace sufleteasca si de credinta sunt supusi unei aspre dezamagiri. Anotimpul vacantei este si anotimpul turismului. Nesfarsite cohorte de calatori galagiosi spulbera tihna mult dorita a locului, luand cu asalt manastirea, asemenea unui roi de lacuste bezmetice. Nimeni si nimic nu-i opreste. Veseli nevoie mare, trec prin portile larg deschise, inarmati cu aparate de fotografiat si casetofoane, imbracati mai degraba de plaja decat de biserica, in bermude si slapi, in minijupuri si maieuri golase... Excedati de multimea dezlantuita care bantuie peste tot, calugarii par sa-si implineasca greu rostul zilnic al rugaciunii, transformati mai degraba in ghizi, bucatari si vanzatori de suveniruri religioase. Abia spre seara harmalaia se stinge, lasand loc rugaciunilor si cantarilor monahale, murmurate in biserica, la ceasul de catifea al vecerniei. E clipa rascumpararii. Bucurosi de pacea reintoarsa pe aleile pline de trandafiri, calugarii parasesc ascunzisul chiliilor, grabind spre biserica, in vesmintele lor negre si plutitoare... Dupa o zi de-asteptare in forfota Coziei si sub soare
