I se spune Odaia calugarului, si in urma cu sute de ani, sub ramurile stejarilor uriasi a existat o manastire bogata, care a disparut ca un fum. In urma ei au ramas doar povesti si niste popoare de cruci care au pornit in bejenie, prin Baragan.

O cruce in ceata

Eram in adancurile campiei, pe langa Piscul Crasani, acolo unde, pe un platou de lut galben, deasupra marelui sarpe al Ialomitei, se spune ca a fost demult, in ceata istoriei, cetatea Helis a legendarului rege Dromichete. Bantuiam pe sub norii nebuni, manati de vant peste soare, atunci cand am descoperit padurea. Mi s-a parut ciudata, ratacita cumva, in mijlocul intinderilor cat vezi cu ochii ale Baraganului. O liziera de salcami, dincolo de canalele parasite si cotropite de ierburi ale campiei. Atunci cand intri in ea nu-ti dai seama ca e o padure adevarata. E ca si cum s-ar ascunde. Iarba e marunta si deasa, strabatuta de cararui abia vazute, dar pe masura ce inaintezi, bagi de seama ca salcamii se fac mai mari si mai mari, pentru ca, in cele din urma, sa faca loc stejarilor si fagilor uriasi, printre crengile carora abia poti vedea cerul. Abia atunci iti dai seama ca in padure nu bate vantul, ca si cum el ar aluneca pe deasupra, iti dai seama ca in jurul tau e o liniste stranie, ca ai intrat intr-un spatiu diferit. Asa s-a intamplat atunci, in primavara despre care va povestesc. O ceata subtire si miscatoare acoperea cararile, atarna in crengile marilor copaci, asezandu-se apoi in straturi transparente deasupra pamantului.

Atunci am vazut pentru prima data crucea. Cam o suta de pasi spre miazanoapte, de la un stejar cu trei brate, despre care aveam sa aflu mai tarziu ca are cam patru-cinci sute de ani. Acolo, chiar langa el, din adancurile padurii si ale ceturilor, a aparut crucea de piatra, alba, uriasa, putin inclinata, ca si cum s-ar fi clatinat sub apasarea timpului. De depar