Am văzut multe campanii de presă aici, in Jurnalul Naţional, ce incercau să indrepte cumva starea de lucruri aberante dintr-o realitate Romănească ce ţine de o republică bananieră şi nicidecum de o ţară europeană admisă la masa civilizaţiei vestice. Nu discutăm cum, de ce şi pentru care motiv doresc europenii să le fim asociaţi. Suntem o mare piaţă de consum pentru ei, şi in comunitate există o criză de supraproducţie. Asta e, şi cu asta basta.
Mă intrebam mereu, văzănd aceste campanii de presă, cum de se mai descurcă oamenii care incercau să schimbe căt de căt din mentalitatea de oaie a neamului. Cum de rezistă emoţional atăta timp căt campaniile vin şi trec fără nici un rezultat aparent. Am mai spus-o: nu sunt deloc jurnalist, insă din poziţia asta am aflat atăt de multe lucruri despre noi inşine că mă ingrozec de fiecare dată cănd reuşesc să inţeleg dedesubturile unei intămplări aparent fireşti. Cum de se descurcă Marius Tucă, Andrei Gheorghe, Mircea Badea sau domnul Ion Cristoiu (pentru a enumera numai pe foarte puţinii dintre cei care incă nu au renunţat la ideea că se poate, că este posibilă şistarea de normalitate in demenţa cotidiană)? Puţini oameni pe care ii preţuiesc şi pe care ii respect pentru că, nu-i aşa, "lume multă, oameni puţini"... in romănica noastră.
Sunt mulţi cei care duc războiul ăsta surd cu "autorităţile" de tot felul risipiţi prin toată ţara, oameni care nu sunt protejaţi de aura asta pe care o are Bucureştiul. E mai uşor să fi critic de aici, din Capitală. Aici nesimţirea că politica de stat se mai teme din cănd in cănd de ce se spune prin media. In ţară e mult mai greu, infinit mai greu. In provincie eşti extrem de expus dacă nu te bagi rapid in corul pupincuriştilor şi nu te "aliniezi" cuminte intereselor "guvernelor" locale.
Işi mai aminteşte oare cineva
de jurnalistul de la Craiova
care a semnalat prin 2000 că
