Nu demult, zidul exterior al unei case din Bucuresti s-a prabusit.
Nu demult, zidul exterior al unei case din Bucuresti s-a prabusit. Zidul dadea spre un santier din vecinatate. Muncitorii sapasera sub temelia casei si provocasera surparea acesteia. Norocul locatarilor ca erau plecati. Au avut surpriza, mai pe seara, sa intre in casa direct din strada.
Aceste accidente au devenit banale. Feriti-va de oamenii care construiesc! Sunt gata sa va puna la temelia unui hotel sau a unui centru de afaceri. Aici nu mai e vorba despre disciplina in constructii, despre planul de urbanism sau despre dezvoltarea pe verticala a oraselor, ci despre supravietuire.
Teoretic, santierele ar trebui sa fie izolate prin panouri de restul lumii. Praful, mizeria, zgomotul ar trebui limitate la minimum. Ar trebui sapat la o distanta standard de celelalte cladiri din zona, tocmai pentru a le feri de efectul trepidatiilor sau deconsolidarii. Nu se intampla asa. Din kilogramele de praf pe care le inghit anual locuitorii marilor orase, cel putin jumatate provine de pe santiere. Cladirile se ridica buruienos, intr-un nor de praf si intr-un vacarm infernal. Cisternele, betonierele, baracile muncitoresti, masinile stabilor sugruma strada pe care se construieste, ba chiar si strazile colaterale. Nimic nu mai are voie sa creasca sau sa miste in apropiere. Daca iti parchezi masina prea aproape de santierul cu pricina, risti sa te pomenesti cu capota infundata de la cine stie ce bloc de piatra sau sac de ciment scapat din senin tocmai pe masina ta.
In Romania mai sunt multe de construit. Macar si pentru ca anual se inregistreaza sute de mii de cereri de locuinte. Cu toate acestea, in jurul nostru nu se ridica decat cladiri de birouri, hoteluri sau blocuri sic, la pret de Riviera franceza. Spre deosebire de aceste blocuri, celelalte cladiri centrale din Bucuresti par niste gram
