Localnicii din Ruget, comuna gorjeană Roşia de Amaradia, izolaţi de lume şi de orice zonă civilizată, aşteaptă ca o dată pe săptămână să vină cisterna cu apă: fântânile au secat - sufletele lor se coc de sete. Câteva pietre uscate, o găleată din tablă spartă şi turtită, lanţul de pe fus a ruginit, mâlul mai face câte un clăbuc de la izvorul ce se luptă să nu moară în fundul pământului. Prima fântână din Ruget. După ce urci pe coama dealului şi treci de primele gospodării de la poale, un obiect de piatră stingher face legătura cu lumea subterană. Te apleci peste marginea fântânii prăfuite şi dai cu ochii de pământ. Pe margine, piatră seacă acoperită de o pojghiţă fină, pe care câte o boare de vânt o mai mută dintr-un loc în altul. La Ruget, dimineaţa e cel mai greu, pentru că nu există apă de băut, apă pentru spălat, apă pentru gătit sau apă pentru adăpatul animalelor. Prima grijă a tuturor celor din sat este unde să meargă după apă şi dacă azi va sosi cisterna să le mai stingă arşiţa ce le coace sufletele. O picătură de apă căzută pe pământul împietrit se aude clar, atunci când loveşte solul. E absorbită rapid şi dispare ca şi când nu ar fi existat niciodată. Oamenii au început să îşi vândă vitele, pentru a nu le vedea cum crapă de sete.

Piatră seacă Satul Ruget este unul dintre cele mai năpăstuite din comuna Roşia de Amaradia. Este aşezat pe coama unui deal, între haldele de steril, în apropiere de cariera cu nume omonim. Lucrările din minerit au modificat geografia locului şi mersul firesc al apelor subterane. Seceta le-a pus capăt speranţelor sătenilor că apa va continua să mai reziste în puţuri şi în fântâni. Pământul arde şi se preface în alchimia perfidă a razelor ultraviolete. De departe, locurile seamănă cu un peisaj selenar din care s-a pustiit orice suflare de iarbă şi de verde. Până şi pomii care mai sunt prin gospodării au frunzele acoperite