Un intreg sat este in doliu. Duminică in zori, ceasul rău a bătut ca un trăsnet. De la nunească, opt oameni au ajuns la prohod, alţi 25 fiind răniţi. Sătenii din cătunul Ştiubee şi-au pus pe case steagurile durerii şi nu ştiu pe care să-l plăngă mai intăi. In fiecare casă a uliţei cineva şi-a pierdut o soră, un frate, o soţie, un soţ, un ginere, un fecior, o fată...Â

Intre localităţile dămboviţene Gura Ocniţei şi Răzvad duminică dimineaţă a bătut ceasul rău. Autocarul cu care nuntaşii din cătunul Ştiubee se intorceau acasă a fost spulberat de un tren personal. Să-

tenii şi-au pus pe case steagurile durerii şi nu ştiu pe cine să plăngă mai intăi. In fiecare casă a uliţei cineva şi-a pierdut o soră, un frate, o soţie, un soţ, un ginere, un fecior, o fată...

Nenorocire, nenorocire!!! Două femei urlă in faţa unei case pe care flutură agăţate fanioane negre. Două ţesturi de siciru şi două cruci pereche stau proptite de zid. Ion Dragomir, 62 de ani. Elena Dragomir, 56 de ani. Dinăuntru răzbate pănă in stradă un ţipăt sfăşiat care ţi se opreşte in timpane, se scurge prin viscere şi se infige in stomac, făcăndu-te să te indoi sub povara durerii. E urletul Clarei, fata care işi strigă părinţii. Abia işi aniversaseră căsătoria, acum neamurile le rănduiesc moartea. Femeile povestesc cu măna la gură: "I-am văzut cănd au plecat. «Doamna Nuţi, de ce fugi aşa? Mă duc să ocup loc...», a zis". Cu Clara nu se poate vorbi. "E distrusă", zice năuc vărul Puiu, care-şi acoperă cu palmele ochii roşii. "Io o să serbez căt oi trăi ziua de 22 iulie. Trebuia să fiu in maşina aia. Am avut o problemă şi in ultimul moment am hotărăt să nu mai plec."

Pe uliţă se scurg femei cernite, lacrimile innodate pe faţă li se preling şiroaie pe buchetele cu flori. "Am fost la Romică, am fost la Maria, am fost la Trifu... Asta e!" Femeia nu mai ştie