Jariştea, comuna Săcelu: un drum şerpuit şi denivelat urcă printre dealuri, către o destinaţie incertă. Satul e compus din patru familii, ce trăiesc izolate pe un vârf de deal.

GORJ. Întretăiat de poteci care te conduc spre inima pădurilor din apropiere, drumul devine un adevărat chin atunci când plouă şi nici un mijloc de transport nu mai reuşeşte să se aventureze către satul izolat şi să se lupte cu noroiul şi pantele abrupte. Deşi ploaia este demult o Fata Morgana în zonă, puţini se încumetă să urce la Jariştea cu altceva decât cu căruţa. O dată ajuns în vârful dealului, urmărind firele de înaltă tensiune agăţate pe stâlpi, laşi în urmă civilizaţia şi îţi dai seama că singurul lucru care îţi creează convingerea că te îndrepţi către o zonă locuită este tocmai reţeaua de electricitate.

Tot mai puţini

Pustietate... Nici un semn de viaţă pe drum sau prin preajmă. Urme de roţi de căruţă, paie rămase agăţate prin tufe, un ambalaj de la o cutie de săpun. Nici măcar o voce în tunelul de frunze ce mai ţine răcoare şi te conduce către capătul satului, cum mergi dinspre Săcelu. Două clăi de fân acoperite în capăt cu folie de plastic peste care a fost aruncată câte o anvelopă uscată, pentru ca vântul să nu răscolească paiele. Prima casă îi aparţine Valeriei Stăncioi, de 70 de ani. Pe faţadă este montată o antenă TV, iar la poartă, într-un stâlp, stă agăţat un transformator pe care e scris cu majuscule „JARIŞTEA“. Nici ţipenie de om după gardul de lemn înnegrit de la uleiul cu care a fost îmbibat. Bătrâna e probabil la adunat de fân sau la cules pe prune. De câţiva ani a rămas singură, cei trei copii, două fete şi un băiat, plecând la oraş, unde şi-au găsit câte un loc de muncă şi şi-au făcut altă viaţă.

O singură fântână

La câteva zeci de metri pe dreapta, după casa Valeriei Stăncioi, se află o locuinţă părăsită.