Mihai Zamfir
Jurnal indirect. Scrisori portugheze,
Editura ICR, Colectia „in oglinda“,
Bucuresti, 2006, 264 p.
Memorii, confesiuni, amintiri, eseuri, scrisori, jurnale intime, jurnale indirecte ori intelectuale, autofictiune, relatari de calatorie – reprezinta tot atitea modalitati de transformare a existentei in scriitura, de impartasire a unor experiente existentiale, probind astfel granita delicata, deseori insesizabila dintre interior si exterior, precum si raportarea, fie ea si involuntara, a sinelui la colectivitate. Odata cu umanismul, cind individul s-a transformat in obiect central al cunoasterii, iar eul a devenit obiect hermeneutic, interogatiile au vizat diverse compartimente ce-l compun, de la copilarie si viata personala, intima, pina la inscrierea sa in sistemul social, subiectivitatea intelectuala, ca expresie a problemelor de ordin moral, spiritual si ideatic, fondindu-se, deseori, pe evidente obiective ce permit extragerea unor semnificatii generale si reconstituirea personalitatii autorului.
Primatul vectorului cultural este categoric
Ca gen literar, scrisoarea are un statut ambiguu, heterogen, fiind in acelasi timp supradeterminat si plin de libertate, putind, intr-o maniera diferita, sa placa ori sa fie util lectorilor, si de aici perceperea sa ca „arta aplicata“ sau „utilitara“. Secolul al XVII-lea a consacrat scrisoarea ca gen literar, odata cu publicarea Corespondentei marchizei de Sévigné, parasirea spatiului privat permitind si diversificarea formelor epistolare, acesta fiind secolul in care scrisoarea devine „deschisa“, polemica, in special cu prilejul disputelor religioase dintre iezuiti si jansenisti. in mod paradoxal, aceasta forma cistigata pe „autenticitate“ a dat nastere unor fictiuni epistolare, cele doua directii, complementare, provocind statutul echivoc actual al textelor epistola
