in fiecare vara vin in Romania pentru doua saptamini. Si de fiecare data am sentimentul ca am plecat ieri. Realitatea ma contrazice insa. Schimbarile de peisaj sint abundente. Si cum cu multi ani in urma am decis sa vad mai degraba binele – putin sau rar – decit raul covirsitor, ma declar multumita, e tot mai bine, se construieste enorm, sint restaurante bune, tineri frumosi, masini scumpe, milioane plecati la lucru in strainatate care se intorc cu bani si isi fac case, somajul e nesemnificativ, oamenii calatoresc, benzinariile vind carti, espresso si au toaletele curate, a reaparut speranta, lumea isi vede de treaba dincolo de disputele jalnice ale politicienilor.

Mai putin indulgenta sint cu stilcirea institutionalizata a limbii romane chiar prin si cu ajutorul unor reprezentanti ai mass-mediei, cu apetenta pentru vulgaritate si injuratura de fiecare zi care pare sa fi ajuns moneda de schimb in relatiile cotidiene. Altfel, sigur, e tot mai bine, daca privesti din avion si vezi doar o parte a versantului, imi raspunde cinic o prietena detinatoare de multe mosteniri, revendicari si recuperari, pe care entuziasmul meu la revenirile in tara o indispune, contrazicindu-i viziunea catastrofica din care si-a tras mereu energia si din care a trait suficient de bine, si inainte, si dupa... Probabil ca in vreo zece ani s-ar putea vorbi de o Romanie valabila, imi spune un optimist. Nici vorba de asa ceva, mormaie trist un artist pensionar, n-o sa scapam niciodata de coruptie si saracie.

Sint cu mintea de partea optimistului si cu inima alaturi de artistul acrit. in fond, sintem intr-un loc al paradoxurilor si intretaierilor de drumuri, oscilind intre lamentatie si bravada, intre fatalism si utopie, sarind cu usurinta din tragedie in farsa, gasind mai la indemina bascalia si derizoriul decit orice forma de a ne lua in serios si a cauta solutii, ne tr