Ieri, o poftă irezistibilă mi-a cuprins ochii şi mintea. Trebuia să o văd. M-am îndreptat către Palatul „Jean Mihail“, gazda unuia dintre cele mai bune muzee de artă din ţară. Biletul costă trei lei şi alături primeşti şi câteva cărţi poştale. Artă de calitate la preţ de trei parale: unul din fericitele paradoxuri româneşti. Intru în celebrul Cabinet „Brâncuşi“, unde mă aşteaptă domnişoara de bronz cu care am întâlnire: mademoiselle Pogany. Sunt fermecat de eleganţa ei, dar şi uimit de gândul că pentru doar un euro am privilegiul de a privi în ochii domnişoarei Pogany.

Potolindu-mi pofta de frumos, mă îndrept spre ieşire, însă nimeresc deodată în buricul unei gureşe mulţimi. Cu greu îmi fac loc, înfigându-mi coatele în pulpane de sacouri albe, călcând peste vârfuri lăcuite de pantofi sau strănutând în urma unei pene violacee ce mi s-a înfipt funebru în nări. Ajung la baza marii scări a palatului când aud în spate strigăt de cucoană înjunghiată: „Dă-te, dom’le, la o parte că strici poza copiilor!“. Precipitat, ridic ochelarii de miop şi pe albeaţa de Carrara a treptelor văd „copiii“: o pereche, mire şi mireasă, pregătiţi pentru clasica fotografie de nuntă.

Mă refugiez în capul scărilor, lăsând în urma mea un val de icnete indignate: în zburătăceala mea am smuls de la locul lor vreo trei flori de nuntaşi. Din colţul în care mă aflu pot degusta admirabila împletire dintre decoraţiunile interioare ale palatului şi oceanul de rochii bombate, curbate, plisate, scurtate, în culori liliachii, fistichii sau rozalii. Alături de mine, un june cu părul retezat pe ceafă se odihneşte zâmbitor pe piciorul uneia dintre cele trei graţii sculptate într-o marmură perfect asortată cu sacoul său imaculat. În ochii mei zace mustrarea care provoacă o replică grăbită: „Şed şi eu niţel, că ştiţi cum e la nuntă; şi oricum nu stric io statuile astea, poate le mai şterg niţel de praf