Dintre poetii care au debutat dupa 1990 – si acestia nu sint nici putini si nici nesemnificativi –, Ioan Es. Pop este, cu siguranta, cel mai pregnant si mai original. De altfel, o ancheta a revistei Bucurestiul cultural, initiata anul trecut de Gabriela Adamesteanu, la care au raspuns critici din generatii si din spatii culturale diferite, il plasa pe autorul ieudului fara iesire pe primul loc, la mare distanta de cel de-al doilea clasat (22 de voturi, fata de 9 voturi pentru Claudiu Komartin). Antologia no exit, realizata de Dan C. Mihailescu si publicata anul acesta de Editura Corint, este un adevarat regal liric, in care se regasesc poeme de o mare diversitate stilistica, intr-o impecabila selectie ce poate fi, desigur, „acuzata“ de subiectivism antologator, dar nu si de lipsa de relevanta. Opera caleidoscopica, dominata de cautarea propriei identitati, poezia lui Ioan Es. Pop aduna in ritmurile ei ecouri bine temperate din Pascal si Kierkegaard, din Rilke si Trakl, din Blecher, Arghezi, Bacovia si Blaga.
Preocupat sa exploreze l’infinité en petitesse, revelatoare pentru ereditatea damnata a fiintei, Ioan Es. Pop imagineaza o lume ce sta sub semnul deriziunii si al tragicului, o galerie sui generis de „suflete moarte“, al caror intens dramatism se naste din cea mai mare platitudine existentiala. De la ieudul fara iesire (1994) si pina la confort 2 imbunatatit (2004, scris in colaborare cu Lucian Vasilescu), acumularea detaliilor realiste da nastere unui univers cosmaresc, la limita suportabilitatii, in care trivialitatea cotidiana dobindeste o halucinanta incarcatura tragica. Sintaxa sincopata, stilul extatic si vizionar, precum si fantezia ardenta, il apropie pe Ioan Es. Pop de expresionisti, Georg Trakl fiind, din acest punct de vedere, reperul principal. Aceeasi acuta constiinta a unei lumi in destramare, acelasi demonism vizionar cu accente apoca
