Câteva rânduri despre textele din ultima trimitere, din martie a.c. Stilul, ca să-i spunem aşa, este şi va rămâne acelaşi, nostalgic şi fără pretenţii, un sunet de-argint de pe vremuri, acumulat în fiecare poem, când nu alunecă în relatare oarecare, când amintirea nu face valuri prea mari să ajungă la vreun ţărm nisipos, când autorul pune în lista plăcerilor, lecturilor de altădată, lângă muzica clasică pe Till Buhoglindă, pe Dickens, pe "Micky and Mouse". Un poem în amintirea Veronicăi P., din care cititorul îşi alege pentru sine distihul "Pe ţărm creşte iarba roşie/ precum creasta cocoşului", urmat de un vers sugestiv "un rug care mistuie marea", din vremuri adânci când capete cădeau sub săbii şi iarba devenea, în istorie, "roşie, roşie". Povestea stejarului lovit de trăsnet este vag dramatică, "stejarul pe numele Geo-Gigel", scos din peisaj, şi din literatură?, mister!, "Pana-i uscată, scrisul fu şters/ dramatic e mersu-n pustiu, dar e mers...". "Jerbele memoriei", dacă ţineţi la imagini inconsistente, sigur că sunt zadarnice, ca şi aşteptarea "până la moartea cea mare". în Judecătorul de reţinut un distix excelent, care însă nu justifică, nici nu salvează tot restul: "se-adună morţii, vara,/ în barul Xanadu". Şi, parcă scris în derâdere, Ah, Cişmigiu iubit! E o idee interesantă să crezi, poet sensibil fiind, în sufletul pietrelor. Dar poet fiind, cum poţi să-ţi lansezi textul astfel: "Crezi în ceva? Ai credinţă?/ Mă-ntreabă un coleg la şedinţă./ Cred în pietre, în sufletul lor,/ Zice colegul: Ai, totuşi, umor"...? Colegul, probabil că se înşeală, sau nu se pricepe la versuri, sau nici măcar nu v-a citit. (Costin D. N., Bucureşti) * Vă prezentaţi, de data asta, domnule Iksön, în ipostaza fratelui? sau nepoţelului?, întinerit cu vreo 50 de ani, al celui care, având ca tot omul un fix nebun, promite dar nu se ţine bărbăteşte de cuvânt, să mă lase în plata domnului,