Apreciata de media drept un pericol, finantarea de catre Ministerul roman al Afacerilor Externe a separatismului nistrean este, de fapt, inexistenta. Desi jurnalisti si politicieni de la Bucuresti

s-au grabit sa aprecieze ca am asista

la "o noua compromitere a diplomatiei romanesti", finantarea ONG-urilor

din Transnistria de catre Romania

ar fi o oportunitate.

Niciodata in istoria relatiilor internationale pacificarea unei zone de conflict

nu a fost posibila fara finantarea unor forte din interiorul acelei zone.

Schimbarea pozitiva a transnistriei este posibila si se desfasoara sub ochii nostri. Abordarea problemei Transnistriei s-a aflat tot timpul pe cele doua laturi ale taisului unui cutit: pe de o parte, frica initiala a nistrenilor rusofoni de a fi inghititi de "imperialismul (interbelic) romanesc", pe de alta parte, suita nesfarsita de prejudecati de dincoace de Nistru si de Prut.

Razboiul din martie-iunie 1992 a fost consecinta fricilor simultane din toate partile: a romanilor moldoveni care vroiau integrarea in Romania, satui de opresiunea sovietica, si a rusofonilor nistreni care s-au trezit minoritari, peste noapte, intr-un nou stat national. Nimic mai usor de exploatat de KGB-ul omnipotent de atunci.

Dar si acel KGB a suferit modificari substantiale de concept, de adaptare si de strategii pana in anul 2007. Ura dintre romanii locali si rusi s-a diluat mult si nu mai poate fi invocata credibil pentru tergiversarea aplicarii de solutii.

In Transnistria traiesc in prezent oameni care au o dubla criza de identitate: ei simt ca "sunt ai nimanui", lozinca "suntem stapani pe pamantul nostru" nu mai satura pe nimeni, iar Rusia e departe si are alte probleme. Tot acesti oameni vad ca lumea merge inainte fara ei, iar daca vor sa tina pasul, si-au dat seama ca acum Romania e fereastra lor spre Occi