Critica literară şi publicul larg au văzut în Nichita Stănescu, încă din timpul vieţii acestuia, Poetul (cu majusculă). Un fel de emblemă a "speciei", foarte potrivită să o definească în ce are ea mai caracteristic. Rareori se întâmplă ca un autor de poezie (şi încă unul modernist) să se impună cu o asemenea autoritate în ochii unor cititori atât de mulţi şi de diferiţi. De obicei valoarea şi succesul nu se suprapun. Sunt cărţi mari, pe care le citesc o mână de oameni (sau nici aceia); şi cărţi mediocre estetic, de paraliteratură curată, care se vând ca pâinea caldă. Cum se explică, atunci, succesul formidabil al poeziei lui Nichita Stănescu? În ce constă secretul regalităţii sale, care este cifrul - nu al poeziei, ci al impactului ei?

Pentru a da un răspuns acestor interogaţii, trebuie să vizualizăm parcursul creatorului. Arcul de cerc pe care se mişcă poezia lui Nichita Stănescu este unul impresionant. Poetul debutează în plin realism socialist (primele versuri le publică în 1957, întâiul volum, Sensul iubirii, în 1960) şi încheie, cu Noduri şi semne (1982), în emergenţa postmodernismului. Există, fireşte, mulţi autori mai longevivi decât el - dar aici nu este vorba despre vârsta efectivă, a omului, ci de vârsta creativă, a scriitorului. Nichita Stănescu a parcurs pe cont propriu etapele poeziei româneşti postbelice şi, mai mult decât atât, a mers mereu în avangardă. A tot defrişat terenuri virgine (maliţioşii ar putea adăuga: şi terenuri feminine...), a căutat şi a croit drumuri noi, oferind literaturii noastre una dintre şansele ei de maturizare şi împlinire estetică. Locul înalt ocupat de poet se datorează, în primul rând, acestor prefigurări şi actualizări succesive. Pur şi simplu, el a făcut înaintea altora (şi, de obicei, mai bine) un anumit tip de poezie. Mai întâi, una la persoana I singular, a eului fremătător şi expansiv, dimensionat, romantic, în s