"Aveam obiceiul de a apărea la birou după-amiaza târziu, joia sau vinerea. Urcam la etajul trei şi băteam la uşa de stejar a biroului. Uşor adus de spate şi târţâindu-şi picioarele, Eliade se grăbea să deschidă uşa şi apoi mi se dezvăluia o scenă de neuitat. Imaginea nu era una cu rafturi sau pereţi plini cu cărţi, ci literalmente aceea a unei lumi alternative întunecate din cauza ferestrelor plumbuite din fundul camerei şi complet îngropată sub mormane de cărţi. În mijlocul acestor movile mişcătoare se afla o singură potecă îngustă care ducea de la uşa încăperii la un birou vechi de lemn încărcat cu pipe împrăştiate, tutun, hârtii aflate acolo din întâmplare, corespondenţă şi alte teancuri de cărţi. Exista un anumit risc în traversarea rapidă a acestei poteci sinuoase întrucât, doar uşor atinse, grămezile uriaşe de cărţi se puteau prăvăli, conducând la o adevărată reacţie în lanţ a celorlalte mormane".
"Omul care mi-a răspuns când am bătut la uşă era scund, încovoiat de artrită, cu ochelarii alunecându-i pe nas şi un păr cărunt şi hirsut, îndeajuns de lung pentru a-i atinge gulerul, într-un chip nu tocmai elegant. Doar ochii luminoşi l-ar fi distins într-o mulţime şi zâmbetul care îi lumina acum faţa: ŤOh, sunt atât de hoppy să te vădť".
Nu sunt fragmente dintr-un roman al cărui erou se numeşte Eliade, ci câteva tuşe ale imaginii omului şi profesorului Mircea Eliade, aşa cum s-au păstrat acestea în amintirea celor care au trăit în preajmă-i, secvenţele de memorie afectivă oferindu-ne o imagine demitizată a lui Eliade, ce ar putea surmonta şabloanele radical-maniheiste care circulă de ani buni atât în ţară, cât şi în afară. Dacă acceptăm ideea că lucrurile, în general, nu sunt deloc simple şi nuanţele contează, vom găsi o confirmare a acestui principiu în proaspătul volum apărut la Humanitas - Întâlniri cu Mircea Eliade, volum coordonat de Mihaela Gligor
