În culegerea de eseuri "Cum poţi să fii român?". Variaţiuni pe teme identitare (Scrisul Românesc, Fundaţia-Editura, Craiova, 2006), Monica Spiridon readuce în discuţie, racordând-o la contextul actualităţii, o problematică veche şi obsesivă în cultura română, generatoare de tensiuni explozive (de ordin ideologic, politic, retoric) şi, deloc surprinzător (având în vedere proiectul Uniunii Europene), încă "fierbinte": aceea a autodefinirii identităţii noastre etnice (şi naţionale).

Autoarea pleacă de la o premisă care o situează, din start, în afara închiderii, deja istorice, a metafizicii etnonaţionale (cu semn autostigmatizant sau, din contră, excepţionalist): identitatea se defineşte în termeni formali şi nu de substanţă, ea este o proiecţie imaginară, o "invenţie" (vocabulă de natură să contrarieze, dacă nu să irite, atât pe adepţii viziunii esenţialiste asupra specificului naţional, cât şi tabăra pozitivistă, a analiştilor şi a tehnicienilor din sfera politico-economică), un "construct intelectual" temporar, cu fond dublu, adică "un discurs ideologic" şi o "reprezentare simbolică complexă", dimensiuni care de-a lungul timpului au fost uneori confundate, au mers paralel, s-au aflat în convergenţă, dar şi în opoziţie. Dacă nevoia constantă de autolegitimare a românilor (cu bovarismele aferente) poate beneficia de circumstanţe atenuante (istorie grav conflictuală, context geo-politic), cu adevărat neproductivă şi deficitară i se pare eseistei poziţia noastră incertă, ezitarea permanentă între alternative contrare, aparent ireconciliabile: tradiţionalism /vs./ modernism, autohtonism /vs./ europeism, Orient /vs./ Occident ş.a. Noile realităţi europene reclamă, cu atât mai mult, transgresarea polarităţilor discursive şi reinventarea, coerentă şi cu potenţial competitiv, a identităţii româneşti. Nu întâmplător Monica Spiridon glosează pe marginea unor cărţi ale "e