S-ar putea spune că o expoziţie este poezie mută, iar un concert este ca o expoziţie cântătoare. Poate de aceea tot mai frecvent reuniunile muzicale se derulează în preajma simezelor, pentru ca simezele, la rândul lor, să înconjoare din ce în ce mai curajos habitaturile concertistice. O atare întâmplare s-a petrecut miercuri, 16 mai, în spaţiile generoase ale Galeriei Dialog din incinta noului sediu al Primăriei sectorului 2, acolo unde "zburătoarele" materializate în gesturi spontane, fascinante prin spiritualizarea şi sensibilizarea formelor, ale Arianei Nicodim şi-au făcut cuib din eufoniile clarinetului atât de viril al lui Aurelian-Octav Popa ori violei atât de senzuale a Sandei Crăciun-Popa. M-am bucurat să surprind din nou capacitatea de adaptare a muzicii contemporane româneşti (Cornelia Tăutu: De doi; Aurel Stroe: Drumul spre flacără; Tiberiu Olah: Sonata pentru clarinet solo) la altitudinea fantasmelor, nutrite totuşi de forţele realului, imaginate de Ariana Nicodim, dar şi să fantazez pe tema (cu variaţiuni?) a destinului unui instrument, clarinetul, pe care compozitorii preclasici, fie ei francezi, englezi sau germani, l-ar fi inventat dacă Aurelian-Octav Popa le-ar fi fost contemporan. Aşa a trebuit să ne mulţumim doar cu transcripţii ale unor volute sonore întruchipate în păsări măiastre graţie harului şi inteligenţei clarinetistului român: Henry Purcell: Allemanda, Air, Gigue; Claude Daquin: Le coucou: Jean Philippe Rameau: Le rappel des oiseaux. Muzica, plastica... Şi multă, multă poezie. Toate rostite în faţa unui public neaşteptat de numeros, precum şi a unui primar, Neculai Onţanu, docil, discret, aşa cum îi stă bine unei gazde căreia îi calcă pragul oaspeţi de seamă.

Se ştie prea bine că partitura necântată e o perpetuă virtualitate ori o abstracţiune nefăcută familiară (adică neîntrupată în concret) prin folosinţă. Pentru multe centre muzic