Raportul Comisiei prezidentiale condusa de prof. Mircea Miclea pune in mod just, cred, degetul pe rana invatamintului universitar, atunci cand constata ca principalele sale neajunsuri sunt dispersia fondurilor bugetare la un prea mare numar de universitati de stat, lipsa unei diferentieri ierarhice intre universitati si programe universitare, lipsa unor standarde de calitate si de evaluare, rolul minor al cercetarii universitare. Majoritatea sunt neajunsuri rediscutate de multe ori in ultimii ani, inclusiv in cadrul unor dezbateri gazduite de revista22. Si atunci, care sunt remediile? La aceasta autorii Raportului propun o serie de masuri, dintre care unele aproape ca nu mai au nevoie sa fie recomandate, cum ar fi: finantarea pe programe, si nu pe student; o diferentiere si o specializare a universitatilor, care sa puna accentul - unele - pe programe de licenta si master, altele - pe programe de master, doctorat si cercetare; o noua politica privind recrutarea tinerilor in universitati; flexibilizarea normelor individuale didactice si de cercetare; evaluarea peformantelor universitatilor; imbunatatirea managementului universitar. Si atunci, cum vor putea fi introduce in modul cel mai optim aceste masuri, in asa fel incat ele sa dea intr-adevar rezultate si sa nu fie vorba - ca de atatea ori la noi - numai despre o reforma pe hartie? Exista, cand e vorba despre reforma (si mai ales in mediul universitar), doua modalitati esentiale de actiune:reglementarea de sus si autoreformarea sistemului de jos. In primul caz, se confera statului dreptul si mijloacele de a actiona in numele interesului general. In cel de-al doilea, se lasa corpul universitar liber sa actioneze si sa-si creeze propriile structuri si forme de autogestiune si autocontrol. Reglementarea de sus este autoritara, dar - se crede - eficienta; reforma de jos salveaza autonomia universitara, dar e problematic