Colegul meu Radu era un caz. Am devenit prieteni, fiindcă şi eu eram un caz. Numai că, faţă de situaţia in care se găsea el, situaţia in care ajunsesem eu, făcăndu-mi-l prieten pe ostracizatul facultăţii, era un caz de normalitate.
La patruzeci de ani, Radu era un fost condamnat politic, care lua viaţa de la capăt urmănd filologia la zi. Ceilalţi colegi nu impliniseră douăzeci de ani. Ca să poată fi sigur de o repartizare in Bucureşti, vărstnicul şi stigmatizatul meu prieten trebuia să aibă in toţi anii de facultate zece pe linie. In faţa unui zece absolut, orice comisie ar fi devenit binevoitoare. Aşa credea Radu. Singurul examen de care Radu se temea era acela de socialism ştiinţific, unde un profesor obez, cu nişte ochi de chinez şi ochelari de miop, cu lentile groase şi incercănate, ne spunea că, pentru el, convingerile contau mai mult decăt cunoştinţele. Profesorul acela de socialism ştiinţific avea măini, avea picioare, nu vorbea bălbăit, totuşi eu il consideram un infirm, cu probleme majore de raportare la oameni. Pe vremea aceea contam mai mult pe intuiţii. Mai tărziu m-am intrebat ce motive ar fi avut un om cu o judecată sănătoasă să se facă profesor de socialism ştiinţific. Şi am conchis că optau pentru o profesie bazată de la un cap la altul pe minciună şi resemnare numai persoanele vulnerabile la caracter. Cei care se ştiau refuzaţi de toate profesiile pe care le-ar fi dorit, oportuniştii şi tămpiţii. Profesorul nostru de socialism ştiinţific avea căte ceva din toate categoriile. In plus, inversase raportul dintre cunoştinţe şi convingeri.
Prietenul meu Radu mi-a cerut să fiu de faţă la discuţia de principiu, pe care voia s-o poarte inaintea examenului cu profesorul miop şi buhăit. După cum probabil ştiţi, i-a zis Radu cănd am rămas numai noi trei in cancelarie, am făcut puşcărie din motive politice. Deşi am fost inchis
