Exact acum 100 de ani, în 1907, murea la Bucureşti unul dintre "străinii" care s-au lăsat seduşi de farmecul României: francezul Frédéric Damé. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 îi acordă, pe drept, un spaţiu larg, îl pune alături de scriitorii români, iar biografia care poate fi reconstituită de aici şi din diverse alte documente e demnă de vieţile tumultuoase ale bărbaţilor de secol 19. Născut în preajma Revoluţiei - am găsit trei variante: 1840, 1849 şi 1851 - la Tonnerre, în inima Burgundiei, Damé urmează Dreptul şi devine curând publicist. Scrie la mai multe ziare, între care cel mai cunoscut e Le Figaro. La revista Le Corsaire, unde e redactor, îl are drept colaborator pe Baudelaire. Un detaliu important din tinereţea lui Frédéric Damé este prietenia cu Lautréamont (Isidore Ducasse), care îi dedică, lui şi criticului Alfred Sircos, volumul Poésies din 1870. Cei doi, Damé şi Sircos, erau directorii revistei La Jeunesse ("Junimea"), al cărei scop era progresul moral, cum se precizează într-un editorial: "Să căutăm, fraţilor, a reda omenirii frumosul ei privilegiu: iubirea. Mă adresez vouă, soldaţi ai inteligenţei: scriitori, poeţi, publicişti, artişti... Doar de azi-nainte poate începe progresul de ordin moral". Damé adaugă o afirmaţie care poate da de gândit: "Cel mai bun mijloc de a combate această decadenţă morală care ne învăluie este să cercetăm presa modernă, cea care a contribuit la acest trist rezultat". Ceva din tonul moralizator-avântat al lui C.A. Rosetti este de găsit în aceste texte şi nu e de mirare că, imediat ce vine în România, în 1872, devine secretar de redacţie la Românul.
Ce-l face pe Damé să vină în România? Să fie adevărat că trădase Comuna din Paris, cum l-a acuzat Eminescu? Greu de spus, cu atât mai mult cu cât Damé nu acceptă acuza şi se apără spunând că numai primarul Parisului, al cărui secretar fu
