Iar o sa ma bag unde nu-mi fierbe oala, in nemuritoarele cuvinte ale bunicii, si o sa comentez lucruri despre care, avand in vedere ca nu le experimentez la "prima mana", se presupune ca nu ar trebui sa aduc vorba.
Dar, cum mi se pare ca viata ar fi mult mai plictisitoare daca toata lumea ar vorbi numai despre ceea ce stie, o sa ma aventurez totusi in zona periculoasa a criticilor referitoare la aspecte despre care nu stiu mai nimic.
Cum ar fi bebelusii. De fapt nu bebelusii in sine pentru ca, indiferent cat de rautacioasa e o fiinta umana, nu prea are ce comenta in legatura cu ei, in afara de "Vaaaai, ce dragut(a) e!".
Ma voi referi aici la parintii care, din motive care imi scapa, pocesc un bebe perfect ok. Cum? Asa cum am vazut zilele trecute o mama foarte mandra de odrasla ei, o fetita super draguta de altfel, care, toropita de caldura vegeta in carucior si medita, fara indoiala, la ridicolul situatiei.
Inchipuiti-va un copil de vreun an, maxim, care ar trebui sa fie doar atat: un copil. Ei bine, fetita respectiva era probabil fata de imparat pentru ca mama ei se asigurase inainte de a iesi din casa ca nu lipsea nimic din dotarile necesare: inel pe inelarul stang, inel pe inelarul drept, lantisor cu medalion, bratara groasa de aur si cercei.
N-am apucat sa vad daca avea cumva si bratara de glezna, un inel prin buric sau altul in nas. Dar tot am avut timp sa mai observ doua detalii ale elegantei si rafinamentului cu care mama isi impodobise fata - in loc de suzeta, copilul avea alt accesoriu: un ruj rosu ca focul, iar unghiile ii fusesera pictate in cam aceeasi nuanta. Habar nu am ce-o fi fost in capul mamei.
Dar fetita era clar nefericita si-si agita manutele cu un aer de disperare muta (la cum ii fusese pictata gura cred ca nu mai indraznea nici sa tipe). As fi putut vedea umorul situatiei - daca ar fi existat macar un dram. D
