Nu sînt puţini cei care-ar citi mai bucuroşi corespondenţa altora decît scrisorile deschise. În fond, ceea ce li se adresează tuturor nu poate fi interesant pentru unul singur, iar trezirea simţului civic, vorba lui Maiorescu, nu e-n chestie. E un risc, al subţierii publicului, pe care şi l-au asumat şi scriitorii de satire, cum şi-l asumă semnatarii circularelor literare, cărora le fac suportabilă directeţea ştergînd destinatarul.

Că el există, totuşi, doar că e mai greu de identificat fiind, cum s-ar spune, sans domicile fixe, dă de înţeles titlul lui Topârceanu, din 1930 (an adăugat, în creion chimic, pe foaia de titlu a ediţiei de la Naţionala Ciornei, de unul din foştii ei proprietari - semnătură indescifrabilă): Scrisori fără adresă. Avînd structura eterogenă, aranjată repede în jurul unor titluri cu clenci, a publicisticii, Scrisorile... nu pierd nici din tăria ei. Primul grupaj are un heading (sic!) de gazetă contemporană - venind, fireşte, din partea subţire a presei şi a publicului: Valul de vulgaritate. Însă, nu despre ce ne-am fi aşteptat, dovadă că mutaţia titlurilor de ziar funcţionează, totuşi, e vorba. Articolul e despre poezia naivă, scrisă de ţărani şi reprodusă, în scopuri politice, în organul de presă al unui partid (care oare?...) care pusese gînd rău "ciocoilor". Imaginile răzbunării şi ale urii de clasă care, încă, în anii '30, apare doar ca vulgară, nepotrivită, şi atît, apar ca forţări propagandistice ale canonului care a dat, vorba vine, Mioriţa. Nici şansonetele degradate de o pronunţie cum o fi nu scapă asocierii cu vulgaritatea, în sensul cuprinzător de tot ce e nelalocul lui. Un sămănătorism discret bate din opinci în rîndurile despre civilizaţie, imitată, fireşte, în ce are ea mai superficial: "flăcăul gospodarului, abia întors din armată, nu ţine atît să petreacă pentru sine cît mai cu seamă să ştie toată lumea, pînă în celalt c