I. Tradiţionalism/noile medii

După 1990, vocabularul activ al artelor plastice româneşti s-a îmbogăţit, cu o extremă rapiditate, pe două dintre căile bine cunoscute de către lingvişti: pe de o parte, prin reactivarea unor forme lexicale aparent caduce, iar, pe de altă parte, printr-o adevărată invazie neologistică. În prima categorie intră cu precădere elemente din recuzita eclezială, de la moaşte la crucifixe şi de la jertfă la feştilă, în timp ce în cealaltă au sedimentat concepte barbare, cum ar fi instalaţie, performance, video art, land art, happening, body art şi aşa mai departe. Evident că de cele dintîi se leagă tendinţele tradiţionaliste, autarhice şi animate de nostalgii spirituale, iar în jurul celor din urmă se construiesc ideile integratoare şi se întreţin aspiraţiile sincroniste. Dacă privirea rămîne aţintită doar în cîmpul pur al esteticului şi nu cedează tentaţiei de a coborî către ideologic şi către conţinuturile morale, totul este în ordine şi perfect îndreptăţit. Dacă, însă, formele de exprimare, tehnicile şi materialele încep să creadă despre sine că sînt privilegiate fie prin vechime, fie prin noutate, atunci datele problemei se schimbă fundamental. Şi, de obicei, în această confuzie eşuează cei care de fapt nu sînt nicăieri. Cînd spre limbajele tradiţionale se îndreaptă minţile inerte, incapabile de a trăi cu supleţe spiritul timpului, tradiţionalismul devine dogmă, argument pentru susţinerea exclusivismelor şi lozincă derizorie, după cum bascularea în neconvenţional şi în experimentul delirant doar din incapacitatea de a percepe şi de a exprima o idee articulată devine, la rîndul ei, cam acelaşi lucru.

II. Oraşul şi artistul

Oraşul nu este doar un sat mai mare, o aşezare cu o mai accentuată desfăşurare pe verticală, în care apa şi căldura vin (dacă vin) pe ţevi şi în ale cărei canale sug aurolacii din pung