CARTE nu ştie, ce numai iscălitura învăţasă de făce. Practică bună ave la voaroavă, era sănătos, mînca şi be bine...

Ce e interesant, este că practica, cuvânt derivând din grecescul praxis, care a devenit cu timpul cheia civilizaţiei moderne europene, apare pentru întâia oară scris la Neculce, dacă nu mă înşel.

Fericit moment. Nu se ştie în ce an, zi sau ceas s-a ivit scrâşnind pe hârtia asta a vremii, sub pana tocită, PRACTICA...în textul îmbâcsit al cronicarului, vorba aceasta nouă străluceşte ca traiectoria unui bolovan picat din cer... Practica vorbirii! E o minune. O adevărată minune lexicală. Şi sunt vreo trei sute de ani de atunci... Lansarea surprinzătoare a câte unui astfel de cuvânt fundamental, printre greoaiele "îndemnuri pentru vite" curente, se întâmplă să depindă de câte un singur ins, ciudat, singuratic, urâcios, ce se dovedeşte a fi un scriitor puternic, departe văzător.

Limba o facem, noi, cei de rând. Harnaşamentul ei însă este, fiind durabil şi director, îl fac ceilalţi, osândiţii, la scris, şi cărora li se mai şi taie, din când în când, nasul, urechile, capul...

Iată cum zace în veşnicie un om, un personaj, învelit într-o pânză trainică de litere bine ţesute, - portretul:

Semne multe ave pe trup de la războaie, în cap şi la mîini... La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu boierii trăie pînă la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştie pe toţi, tot anume, pre careli cum erau. Şi erau mîndru, nici făce cheltuială ţării, că era un moşneagu fără doamnă (frumos!). Şi ave doi ficiori, beizadele, pre Antiohii şi pe Dimitrie... (ostateci la Poartă).

Dimitrie şi Antohie. Fala culturii noastre. Poate că paginile cele mai cu miez şi mai actuale ale Letopiseţului sunt cele în care intră în scenă Petru cel Mare, prietenul lui Dimitrie Cantemir, - momentul Stănil