Una din obişnuinţele fireşti ale cititorului contemporan este aceea ca, deschizînd o carte, s-o judece ca pe un obiect definitiv închegat, a cărui ediţie actuală îl scuteşte de efortul de a afla istoria plăsmuirii ei. Nu cum a fost scrisă cartea ne preocupă, ci ce stă scris în rîndurile ei. În schimb, partea ei nevăzută, acea creştere înceată ce echivalează cu peripeţia naşterii ei, o trecem spontan în seama chinului subînţeles pe care numai autorul căruia i-a trecut prin minte s-o scrie trebuie să-l ştie. Optica aceasta e firească şi de înţeles în cazul tomurilor semnate de un singur autor şi al căror conţinut e unul ţinînd îndeobşte de categoria culturii laice. Cînd însă cartea are mai mulţi autori şi cînd, pe deasupra, mesajul ei nu este unul cu bătaie mireană, ci unul învestit cu aureola unei origini sacre, atunci modul prin care s-a ajuns la alcătuirea ei poate fi tot atît de captivant ca rîndurile propriu-zise.

Exemplul la care ne gîndim cu toţii e cel al Bibliei, cuvînt pe care îl folosim spontan pentru a desemna Sfînta Scriptură, adică ceea ce creştinii înţeleg prin punerea la un loc a Vechiului Testament cu Noul Testament. Dacă însă încercăm să precizăm de ce e nevoie de forma nouă şi de cea veche a unui testament, am putea da cel mult un răspuns vag şi ambiguu, iar dacă ni s-ar cere amănunte, ne-am poticni sigur. Am şti cel mult să spunem că Vechiul Testament corespunde Bibliei ebraice - cartea sacră a evreilor -, alcătuită din Pentateuh (Tora), Profeţi şi Cărţile istorice, am mai putea spune că Septuaginta e varianta greacă a corpusului ebraic la care s-au adăugat textele "deuterocanonice", şi am mai putea spune că Vulgata, versiunea latină a Bibliei creştine, cuprinde, alături de Biblia ebraică, textele pe care creştinii le numesc Noul Testament. Am mai putea adăuga că Vechiul Testament este o titulatură creştină pe care evreii nu o acceptă, în timp