A fost o vreme cand bucurestenii trebuia sa-si aline suferinta cu leacuri babesti, descantece ori, pentru cei posedati de diavol, cu exorcizari savarsite in mare taina de preoti. Numai Voda isi putea permite sa apeleze la medici, majoritatea adusi de peste mari si tari si incarcati cu patalamale si recomandari ilustrisime. Se intampla, foarte adesea, ca vrajile, descantecele sau leacurile sa nu aline durerea, ca sa nu mai vorbim de vindecare. Bolnavul se simtea cu un picior in groapa. La cine sa mai caute alinare? Cel de Sus s-a milostivit de el si a harazit unor icoane daruri miraculoase si catorva calugari, alesi pe spranceana, puterea de a starpi raul.

Fara indoiala, fiecare sfanta manastire adapostea cate un ales al lui Dumnezeu, dar numai manastirea Sf. Ioan cel Mare se putea mandri cu doftorii ei in straie calugaresti. Si nu de ieri, ci din intunericul veacurilor. Fusese inaltata in mahalaua Trambitasilor de Andrei vistierul si de fratele sau Dumitru, pe la 1590. Dintru inceput, prin insusi hramul ei, fusese inchinata facerii de bine, Sf. Ioan cel Mare mai fiind numit si Sf. Ioan Predetici, adica facatorul de minuni si inainte mergatorul. Dupa trecerea ctitorilor in lumea celor drepti, biserica s-a bucurat de grija parinteasca a jupanesei Catalina, fiica lui Andrei si sotia viteazului Preda Buzescu, care a intarit-o cu piatra, a inzestrat-o cu odoare scumpe, a reparat chiliile dimprejur si i-a daruit averi indestulatoare. Din cauze inca nedeslusite, in ziua de 5 mai 1646, in anii domniei lui Matei Basarab, a fost inchinata unei manastiri sarace din Zita, un sat din Epir, numita in documente Sf. Ilie Proorocul. Daca asa voise Dumnezeu sau numai domnul tarii e greu de spus, un fapt e sigur: de-atunci s-au petrecut multe lucruri miraculoase, parca in compensatie fata de actul inchinarii. Nu se stie daca inainte de sosirea egumenului si a calugarilo