Erau rechini ai finanţelor, ai loviturilor, oameni puşi pe căpătuială, hoţi ai vremurilor de altădată.Ziarele vremii îi numeau „gulere albe“. Erau oameni fără frica lui Dumnezeu, fără teamă de poliţie, justiţie sau procuratură, care acumulau averi impresionante. Au rămas astăzi doar faptele lor, aşa cum sunt ele prezentate în ziarele vremii sau cum sunt consemnate în lucrările scriitorilor olteni, printre ei şi Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu, în „Craiova, mon amour“.

Soluţia vine de la ... specialistul spărgător Cu zeci de ani în urmă, la restaurantul „Minerva“ lucra ca şef de sală un personaj curtenitor şi şarmant. Cei care-l cunoşteau ştiau despre el că se numărase printre cei mai versaţi spărgători de case de bani, dar se „retrăsese“, devenise „băiat cuminte“... Personajul se numea Păşcălău. „Într-o seară, după miezul nopţii, când localul prinsese parcă mai multă viaţă, petrecerea fiind animată de câţiva întârziaţi, şi-au făcut apariţia două personaje cu priviri iscoditoare. De la locul său, Păşcălău s-a prezentat ceremonios şi i-a invitat la o masă, făcând semn discret unui garcon să le prezinte meniul. „Băieţii au ignorat amabilitatea şefului de sală şi i s-au adresat scurt: «Păşcălău, mergi cu noi!» Trezit ca dintr-un vis, i s-a întunecat mintea şi, ca în faţa unui ecran, i s-au desfăşurat toate loviturile pe care le dăduse în trecut. Dezmeticindu-se, a început să se disculpe: „Domnilor, n-am făcut nimic. De ani de zile sunt curat. Să n-am parte de libertate dacă ascund ceva!». Zadarnic. A trebuit să părăsească localul, însoţit de cei doi, şi s-a suit într-o maşină neagră“, se descrie episodul în „Craiova, mon amour“. Lucrurile nu erau atât de grave precum păreau. Bucureştiul ceruse la ceas de noapte o situaţie urgentă, care se afla în seiful instituţiei. Posesorul cheii nu era de găsit, aşa că singura soluţie era Păşcălău, spărgător de el