In 2003, ma numaram printre oponentii planului de invadare a Irakului nu pentru ca as fi avut obiectii la ideea rasturnarii unui tiran nemilos, ci pentru ca intuiam esecul lui Bush si Blair in fata provocarilor enorme inerente unei tari atat de complexe. Nu-mi imaginam insa ca situatia s-ar putea deteriora vreodata atat de drastic, afectand in primul rand populatia. Multe din victimele civile inregistrate provin din randurile minoritatii crestine – odinioara o comunitate cu peste un milion de suflete.

Intr-o lume plina de suferinte cauzate de valul violentelor organizate, cititorul roman se va intreba, fireste, de ce ii evoc tocmai lui situatia crestinilor din Irak. Raspunsul este simplu – deoarece societatea romaneasca se prezinta ca fiind una profund religioasa, iar crestinii din Irak sunt preponderent de rit estic: caldeenii apartin Bisericii Catolice Rasaritene, asirienii sunt ortodocsi – componenta amintind, din mai multe puncte de vedere, de cea din Romania. Evident ca supravietuitorii crestini ai macelurilor zilnice vor continua sa se refugieze care incotro, cele de-acum maximum 800.000 de suflete dispersandu-se in toate colturile lumii. Astfel, este putin probabil ca doua Biserici realmente unice – Biserica Catolica Rasariteana si Biserica Ortodoxa Asiriana – sa poata supravietui dincolo de aceste generatii.

Intreb cititorul daca prefera varianta Bisericilor din Romania ramase impasibile la disparitia Crestinatatii mesopotamiene, provenite din orase precum Mosul, biblica cetate Ninive, sau daca s-ar pronunta mai degraba in favoarea unei maini intinse crestineste? Biserica Ortodoxa si cea Unita ar putea lua in considerare elaborarea unui apel comun adresat autoritatilor statului in vederea primirii unor refugiati crestini pe teritoriul tarii. Nu cred ca o asemenea minicomunitate ar putea deveni un element disruptiv in cadrul societatii per ansamblu