Frati de sange si limba cu noi, traiesc in Croatia si sunt pe cale de disparitie. Desi n-au fost niciodata in Romania, jura cu mana pe inima ca sunt... romani.
Pamantul rosu al rumerilor
In Croatia, intr-un colt uitat de lume, de o parte si de alta a singurului munte din peninsula Istria, se afla cateva sate sarace, unele aproape in intregime parasite, in care, timp de multe sute de ani, s-a vorbit romaneste. La inceputul secolului al Xix-lea erau, probabil, vreo opt mii de suflete. Astazi au ramas mai putin de 200. Strainii le-au spus cici, celor de la nord de munte, si ciribiri, celor de la sud. Documentele vechi italiene ii numeau rumeri. Ei isi spun vlasi, iar limba si-o numesc vlaski. Oamenii de stiinta le-au spus istro-romani.
Invatatii spun ca istro-romanii faceau parte, prin secolul Vii (pe la anii 800 dupa Hristos), din ramura romanilor vestici, traitori in nord-vestul Peninsulei Balcanice, in Serbia, Bosnia si Croatia, din care astazi au mai ramas locuitorii Banatului sarbesc. Au fost impinsi spre vest, pana in peninsula Istria, in secolul Xv, de catre turci, sau poate mai devreme. Cativa cercetatori sustin ca ar fi plecat din Tara Motilor si Maramures, deoarece au in dialectul lor o particularitate care se regasea in trecut si in regiunile mentionate: il transforma pe n in r atunci cand se afla intre doua vocale. Adica spun mara, spure, bura pentru mana, spune, buna.
Costum foarte apropiat de cele purtate in zona Codru-Cluj Odata ajunsi in peninsula Istria, romanii s-au stabilit in preajma singurului munte din zona: Muntele Mare (Monte Maggiore). In trecut, teritoriul locuit de ei era mult mai intins, dar astazi, istro-romana se mai vorbeste doar in vreo opt sate: la nord de munte, in satul Jeiani, cel mai mare si mai conservator sat de istro-romani, iar la sud, in cateva asezari marunte, grupate in jurul satul
