Anul acesta, pe 14 aprilie, la Ankara, peste 300.000 de persoane au răspuns apelului organizaţiilor laice, protestînd împotriva intenţiei prim-ministrului Erdogan de a candida la preşedinţia Republicii. Erdogan a renunţat şi l-a nominalizat pentru acest post, important prin deciziile atribuite de Constituţie, pe ministrul Afacerilor Externe, Abdullah Gül, a cărui soţie îşi acoperă părul cu vălul tradiţional islamic. Renunţarea la acest văl este una dintre dogmele stabilite de Kemal Atatürk pentru existenţa statului laic turc: portul său este interzis în clădirile publice, inclusiv universităţi. Prezenţa soţiei preşedintelui - de altfel, o persoană cochetă şi şic - dar care, fie şi simbolic, nu vrea să renunţe la însemnele tradiţiei, a însemnat în ochii opoziţiei acel moment de cotitură cînd statul turc renunţă la laicitatea care i-a permis modernizarea (atîta cîtă a fost), cererea de admitere în Uniunea Europeană şi speranţa împărtăşită în multe cabinete ministeriale şi state majore militare că democraţia este compatibilă cu religia musulmană. E greu de crezut că toate aceste obiective depind de vălul unei doamne şi, de altfel, rezultatul alegerilor din 22 iulie a demonstrat că există o majoritate solidă de acord cu politica Partidului Dreptăţii şi Dezvoltării, condus de actualul prim-ministru Recep Erdogan. Demonstraţia din aprilie n-a fost susţinută de votul din iulie. Dimensiunile victoriei dovedesc că există o rezistenţă faţă de politicile de secularizare prea abrupte sau faţă de intervenţia militară pentru salvarea democraţiei, aşa cum s-a mai întîmplat de cîteva ori în ultimele decenii. 90% din populaţia Turciei este de religie musulmană şi această identitate este în afara oricărei discuţii. Diferenţele apar la nivel cultural, în modul cum este trăită această apartenenţă. Toţi se roagă de cinci ori pe zi, dar un prim grup păstrează cu stricteţe toate pre