În articolul de săptămîna trecută, făceam cîteva comentarii legate de populismul preşedintelui Băsescu, analizat într-un context mai larg, furnizat de profesorul Philippe C. Schmitter în interviul pe care ni l-a acordat. Principala concluzie pe care o trăgeam spunea că populismul manifest în discursul Preşedintelui nu se regăseşte şi la nivelul politicilor pe care le promovează sau le combate. Exemplele analizate erau politicile anti-corupţie (unde a ales soluţii instituţionale frustrante şi care cer timp) şi opoziţia faţă de creşterea riscantă a pensiilor.

Teoria atît de neortodoxă a lui Schmitter pleacă de la ideea că populismul poate avea efecte pozitive sau negative, în funcţie de context. Dacă anumite condiţii sînt îndeplinite, atunci un lider populist poate da un impuls pozitiv unui sistem politic anchilozat şi incapabil de ajustări democratice naturale. Este populismul retoric al lui Băsescu un pericol sau o şansă pentru dezvoltarea democratică a României? Pentru a răspunde, ne vom întoarce la condiţiile destul de restrictive formulate de Schmitter - anume la cele mai importante şi la cele aplicabile contextului românesc.

Prima condiţie: democraţia să fie un sistem suficient de bine consolidat pentru ca populistul să nu fie capabil să-şi conserve ilegal puterea. Dacă luăm criteriul electoral, trei schimbări paşnice de putere ar fi suficiente pentru a califica România în categoria democraţiilor consolidate. Criteriile politice de la Copenhaga au fost o condiţie pentru demararea negocierilor de aderare la UE în 1999 şi România s-a calificat atunci pentru începerea acestor negocieri. Însă tot Comisia Europeană a ridicat apoi semne serioase de întrebare asupra unora dintre criteriile politice, libertatea presei de pildă. Dar democraţia a supravieţuit guvernului Năstase, care era aproape de a stabiliza un sistem mexican de împărţire a rentelor etat