Miercuri, 18 iulie, o televiziune de informaţii a dat ştirea că, sub presiunea "vipiei", Mitropolia Ardealului a deschis bisericile (din Braşov, Sibiu etc.) pentru ca oamenii să se poată "răcori" în casa Domnului. Lucru nemţesc, bazat pe un orar strict (10-19). La nivel umanitar, iniţiativa merită lăudată. La nivel comunitar, de asemenea. Ea demonstrează că faimoasa "simfonie" Stat-Biserică poate funcţiona şi în afara ciclurilor electorale sau a ordonanţelor de alocare a fondurilor. În definitiv, dacă biserica e plină de răcoare - după cum ne pot mărturisi iubitorii săi - de ce nu s-ar putea adăposti în ea cetăţenii care, loviţi de o posibilă insolaţie, nu apucă locuri în rarele "corturi anti-caniculă" montate de primării? Sigur, insul cu bani are climatizare acasă sau la serviciu. Dacă îl surprinde dogoarea amiezii pe drum, el are oricum alternativa de a se adăposti în cafenelele trendy, unde temperatura e reglată din aparat, la umbra sondelor frapate. Există însă şi alţii, mai puţin norocoşi. Pentru ei, formula de circumstanţă la care s-a recurs în Transilvania poate servi drept liman.

Dincolo de acest argumentar de bun-simţ, simt totuşi ceva care scîrţîie. Primul lucru mi se pare acela că, deşi ne lăudăm cu talente de popor evlavios, iată că ţinem bisericile zăvorîte, cel puţin în timpul săptămînii. Sigur că ele sînt accesibile şi în alte zile, dacă sfîntului din calendar i se datorează vreun praznic. Numai că unicul criteriu pentru deschiderea lăcaşului e cel dictat de raţiuni liturgice. Biserica nu e club, OK, dar s-ar cuveni să fie azil. Chiar dacă prea cucernicii săi slujitori nu pot asigura permanenţe de tip militar, tot ar fi frumos ca biserica să fie deschisă toată ziua, oricînd şi oricui. Pentru că pe stradă, sub chipul semenului necunoscut, poate trece - filocalic vorbind - însuşi Hristos. Prin faţa sfintelor lăcaşuri, se perindă nu doar "jeepa