Se dedică Amaliei Dobre, telecronicarul Observatorului cultural care de curînd a scris foarte frumos despre Scott Fitzgerald

O, noi, scottfitzgeraldienii, acest pumn de oameni de-ajuns de umili pe dinafară şi monstruos de patetici pe dinăuntru, oameni care ştim prea bine că Faulkner şi Dos Passos au fost "mai artişti" decît tatăl nostru întru farmec, naturaleţe, curaj şi disperare între două pagini inegale, între două pahare şi două hohote, ceea ce nu ne împiedică să scriem sub spectrul lui, de tată care vine la miezul nopţii pe terasa castelului şi ne spune:

"trebuie să-ţi vinzi zilnic sufletul în tot ce scrii...",

"nu te îngrijora de ce se va spune...",

"nu te îngriji să fii important... nu te îngriji de izbîndă... nu te îngriji să

fii primul...",

"îngrijeşte-te să fii curajos..."

"îngrijeşte-te să fii curat..."

aşa cum îşi sfătuia el copila, Scottie -

noi, scottfitzgeraldienii, care zi şi noapte nu avem în auz decît porunca sa: "nu-ţi cer decît să fii tu însuţi - atîta tot...",

conştienţi că secolul nostru a avut scriitori mult mai importanţi decît acest chinuit al propriului său farmec,

dar convinşi că nici Thomas Mann ("sînt fericit că ţi-a plăcut Moartea la Veneţia...", îi scrie el fetiţei sale, ţinîndu-i cursuri de literatură prin corespondenţă), nici Camus, nici Malraux, nici Hemingway - care-i scria: "nu eşti un personaj tragic; nici eu; nu sîntem decît scriitori"... nu au ştiut vreodată să scrie atît de natural o frază ca: "nu vreau să te pierd"...,

sau schiţa aceea de patru pagini şi o singură respiraţie, După-amiaza unui scriitor, despre care nimeni nu ştie dacă e o nuvelă sau un articol sau o pagină de jurnal, ca şi cum asta ar conta în cazul unui urlet,

urletul cel mai scurt şi mai lucid emis de un om "care are darul de a se aşeza cu un creion în mînă în faţa unei foi de h