Am ascultat, din nou, în varianta Jurnalului naţional, "Cîntecele noastre, toate", o serie de melodii ale copilăriei mele şi ale tinereţii părinţilor şi chiar bunicilor mei. Alese după preferinţele publicului şi puse pe disc în ordinea opţiunilor acestuia, cîntecele în cauză sînt valoroase, dacă nu neapărat prin acordurile lor, măcar pentru reconstituirea atmosferei şi valorilor unor epoci tumultuoase (din perioada interbelică pînă în anii de glorie ai socialismului). Ascultîndu-le din nou, am identificat în unele dintre ele cîteva "idealuri" reiterate: "iubirea" şi "căsuţa".

Raportată la aspiraţiile momentului, în care cît mai mulţi se străduiesc să-şi construiască o casă a lor, cu petecul ei de pămînt, repetarea acestui cuvînt în cîntece mi s-a părut interesant de urmărit: "Du-mă acasă, măi tramvai / Du-mă, du-mă, ce mai stai / Du-mă la căsuţa mea / Cu portiţă şi cişmea" (Gică Petrescu, V. Vasilache / A. Stroe). Cele două elemente importante din cîntecul lui Gică Petrescu sînt apa, evident vitală vieţii, dar şi "portiţa". Poarta este spaţiul dintre, care face legătura dintre teritoriul privat, protejat, în care stă iubita şi cel public, necunoscut, din care vine iubitul. Este, cum vedem mai departe în cîntec, locul aşteptării, în care familiarul te salvează de "pustiul" lumii mari: "La o portiţă stă cineva / Şi mă aşteaptă ca să viu". Diminutivul "portiţă" e destul de grăitor în privinţa sentimentelor de afecţiune. El este, de altfel, pe măsura unui alt diminutiv, dintr-un cîntec care, de astă dată, are "căsuţa" drept în titlu: "Căsuţa noastră".

Sigur că lirica acestuia reflectă aspiraţiile spre stabilitate domestică ale personajului (Gică Petrescu, interpret, P. Popescu-Peppo, muzică şi text). Dar, în realitate, e un cîntec trist, narînd nefericirea amoroasă: "Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii / Te aşteaptă ca să vii / Căsuţa noastră, unde-ntîi