• Imperiul minţii / Inland Empire (SUA, 2006), de David Lynch.

Noul film al lui David Lynch, Imperiul minţii, durează aproape trei ore şi în ultimele două ore e imposibil să-ţi dai seama ce se întîmplă: pînă şi lynchologii aceia voinici, care susţin că au găsit cheia fiecărui mister din Twin Peaks sau din Mulholland Drive ("Lasă-mă să-ţi explic şi vei vedea că e simplu..."), sînt mult mai tăcuţi de data asta, ceea ce nu e neapărat o pierdere, dat fiind faptul că explicaţiile lor obişnuiesc să conţină propoziţii ca: "Toată partea aia e visul lui Betty." sau: "Nu uita că Dale Cooper e budist.". Sigur că imposibilitatea de a urmări povestea nu e în sine o problemă, dacă accepţi de la bun început că Lynch nu e un constructor de puzzle-uri narative (şi cu atît mai puţin un guru care vorbeşte în simboluri accesibile numai unor aleşi), ci un suprarealist. Problema pe care o pun filmele lui, de la un timp încoace (mai precis, de la imensul succes de public al serialului Twin Peaks), este dacă nu cumva a devenit prea conştient de faptul că, orice ar băga în ele, se vor găsi întotdeauna destui spectatori dornici să le "descifreze", şi dacă această conştienţă (aflată oarecum în contradicţie cu datoria suprarealistului de a se încredinţa inconştientului său) n-a început să afecteze calitatea acelui "orice". Să luăm, de pildă, mirobolantele 30 de minute finale din Mulholland Drive, cînd povestea se dezintegrează şi Lynch începe să bage viraj arbitrar după viraj arbitrar, indiciu care mai mult te încurcă după indiciu care te vîră şi mai rău în ceaţă. De ce face asta? Pentru că (după cum spun unii) aşa-i cere meseria lui de enigmist? Pentru că (după cum spun alţii) aşa-i dictează logica lui de suprarealist? Povestea facerii filmului sugerează o a treia variantă, mai prozaică: Lynch l-a conceput ca episod-pilot pentru un nou serial de tip Twin Peaks, creînd o serie de fi