Patriarhul Teoctist s-a stins ieri, la ora 17.00, după o operaţie de prostată, din cauza unui atac de cord. A trăit dincolo de 90 de ani, spera să atingă suta, dar nu a fost să fie. Lasă amintiri contradictorii. A fost sigur un om al bisericii; aproape toată viaţa lui s-a dus în interiorul Bisericii Ortodoxe Române. A slujit-o cum a putut şi ştiut. Câteva date despre cel dispărut. A fost al zecelea copil din 11 al unei familii, Arăpaşu. De mic a intrat în biserică. În 1940 a ajuns la Bucureşti, ca student, unde a terminat studii teologice, apoi Litere şi filosofie. A făcut carieră după 1945, când a fost protejat de patriarhul Justinian Marina, „patriarhul roşu“, instalat de Gheorghiu Dej, pentru meritul de a-l fi adăpostit, în august 1944, când evadase din lagărul de la Târgu Jiu. Asta nu exclude ca Teoctist să fi avut o ascensiune până în vârful ierarhiei bisericeşti ortodoxe şi în alte conjuncturi. Istoria însă consemnează aceste date. La mijlocul anilor ’80, a devenit el însuşi patriarh. A ajuns în scaun într-un moment extrem de dificil. Ceauşescu se apucase cu pasiune să dărâme biserici în Bucureşti pentru a-şi construi capitala pe care visele lui de faraon paranoic o desenau. Misiunea lui Teoctist, ales patriarh în aceste vremuri grele, a fost tocmai să fie supus, să nu se împotrivească, să nu ridice glasul bisericii împotriva pornirilor demolatoare ale dictatorului. Şi, din păcate, Teoctist s-a supus. A avut pe conştiinţă multe dintre bisericile făcute praf şi pulbere de buldozere. Ştiu că l-a chinuit propria laşitate, lipsa de reacţie - cum vreţi să-i spuneţi -, şi că se ruga pentru a fi iertat. Era un subiect pe care cu greu l-ai fi putut aborda cu dânsul. Cert este că a acceptat să fie demolate biserici în loc să le apere, fie şi cu trupul său, la nevoie. Mesageri puşi de el făceau turnee în Occident să mintă că nu se dărâmă nimic. La Bucureşti, alte feţe bi