Scandalurile din învăţământ se ţin lanţ. După bacalaureat, a venit rândul examenului de titularizare pe post a profesorilor. Unde a fost jale: doar 39% din candidaţi au reuşit să treacă, adică să obţină o notă mai mare de 6,99; vreo 20% - o cincime! - n-au izbutit să ia mai mult de patru şi aproape jumătate au scos un pârlit de 5, dar, vai, mai puţin de 7... Ceea ce spun o să îi înfurie pe mulţi, dar ăsta e adevărul: învăţământul universitar nu poate, pur şi
Scandalurile din învăţământ se ţin lanţ. După bacalaureat, a venit rândul examenului de titularizare pe post a profesorilor. Unde a fost jale: doar 39% din candidaţi au reuşit să treacă, adică să obţină o notă mai mare de 6,99; vreo 20% - o cincime! - n-au izbutit să ia mai mult de patru şi aproape jumătate au scos un pârlit de 5, dar, vai, mai puţin de 7...
Ceea ce spun o să îi înfurie pe mulţi, dar ăsta e adevărul: învăţământul universitar nu poate, pur şi simplu, să fie transformat, în sensul de a face din el un producător de performanţă. Nicăieri în lume nu se întâmplă aşa ceva, căci menirea lui este să ofere o educaţie decentă, de nivel mediu, ieftină şi accesibilă tuturor. În schimb, el poate fi reformat şi adus la un nivel măcar onorabil; mai mult nu e rezonabil să cerem.
Iar soluţii, oricât de impopulare, există: introducerea de taxe, plătite de către părinţi, care, în schimb, ar avea dreptul să se implice direct în funcţionarea şcolilor, inclusiv în controlul bugetului şcolii şi selecţia profesorilor. Ar putea fi vorba de un fel de parteneriat public-privat, care ar elibera astfel resurse publice importante pentru comunităţile mai sărace şi ar putea ridica, la nivelul fiecărei comunităţi locale, salariile profesorilor. Iar părinţii, primii interesaţi, ar avea astfel un control imediat şi mult mai riguros asupra a ceea ce şcoala locală le o
