Vestea decesului Patriarhului Teoctist m-a umplut de amaraciune. O alta sansa a generatiei actuale de locuitori ai Romaniei de a gasi impacarea cu trecutul s-a irosit. Mi l-am amintit pe inaltul ecleziast slujind la Sarbatorile Pascale ale copilariei mele, in catedrala Aradului, cand blandetea lui parea atat de potrivita cu mesajul evangheliilor si cu marea de lumini care umplea piata orasului. Memoria mea a retinut insa, ca pe o trauma, tacerea noului patriarh de dupa 1986, cand regimul Ceausescu darama bisericile dupa voie si cand persecutiile economice si politice ajunsesera sa atinga grav o mare parte a populatiei. Oricat caut in memorie, nu pot invoca nici un mesaj consolator venit dinspre Patriarhie in acea perioada, descoperind mai degraba emisari ai acesteia peste Ocean care negau, in nume propriu, existenta vreunei daramari, fiind mai preocupati de propriile pasiuni lumesti, altminteri respectabile (dragostea de cartea veche, de pilda). As minti sa spun ca, ortodox fiind, nu m-am simtit rusinat de asemenea fapte izvorate dintr-un amestec de trufie, lasitate si complicitate cu regimul politic ateu de la conducere. Spre cinstea ei, prin unele voci, Biserica a sanctionat, la inceputul anului 1990, aceste derapaje, chiar daca numai intr-un mod simbolic. Retragerea in chiliile monastice, pret de cateva luni, a patriarhului a fost intrerupta curand de interventia politicului interesat in continuitati, nu in schimbare. In timp ce punea la cale asmutirea unor categorii de populatie asupra altora pe temeiuri etnice – la Targu Mures, in martie 1990 – sau social-politice (mineriada din 13-15 iunie 1990), Ion Iliescu dorea sa-si asigure colaborarea bisericii majoritare, culpabilizate si deci vulnerabile la manipulari, in asigurarea "stabilitatii", adica a demobilizarii civice in fata autoritatilor discretionare. In astfel de conditii, intoarcerea patriarhului in scaun e