După cum poate unii cititori au observat, în acest colţ de pagină m-am ferit să comentez excesiv acţiile şi reacţiile preşedintelui Băsescu.

L-am lăudat pentru salvarea jurnaliştilor români capturaţi în Irak (iunie 2005), mi-am exprimat de câteva ori nedumerirea că premierul Tăriceanu

i-a devenit duşman personal – nu pricep de ce, dar asta e problema mea – am comentat cu amuzament felul în care doamna Udrea i-a furat inima, 20 de procente din încrederea publică şi câteva bileţele care în mod normal ar trebui să se supună legii secretului de stat, l-am felicitat pentru ideea de a deschide dosarele Securităţii (deşi iniţiativa a aparţinut liberalilor) şi pentru faptul că l-a desemnat pe Vladimir Tismăneanu preşedintele comisiei de analiză a comunismului.

M-am ferit să comentez ce face şi ce zice că face preşedintele Băsescu pentru că nu sunt credibil pe acest subiect. Am fost cancelarul primului ministru Năstase, am participat cu tot sufletul la campania electorală din 2004, m-am înşelat citind cifrele din sondaje (eu credeam că Uniunea PSD+PUR nu va atinge mai mult de 30% în vot direct, dar că Adrian Năstase va câştiga alegerile prezidenţiale). Mi-am petrecut zeci de nopţi şi zile pe avioane către Bruxelles şi îngropat în tone de dischete şi compact discuri ca să le spun partenerilor noştri din Comisia Europeană că România nu va redeschide dosare de negocieri, aşa cum susţinea sus şi tare candidatul Băsescu în cursa prezidenţială. Comisarii europeni spuneau: „Dacă tot le redeschideţi, de ce să le închidem şi pe ultimele două – respectiv Justiţie şi Afaceri Interne (celebrul JAI) şi Concurenţa!“. Ar fi urmat ca la Consiliul European din 17 decembrie 2004 să se constate că numai Bulgaria a încheiat toate capitolele de negociere, iar România nu, astfel încât România urma să devină membru deplin al UE abia prin 2009-2010, o dată cu Croaţia… Milioane de oa