DORINŢA
Catedrala Măntuirii Neamului, un vis pe care inaintaşii Patriarhului Teoctist nu l-au putut implini, unii contemporani ai săi s-au străduit să demonstreze că e nefolositor, iar urmaşii ar putea să il considere un fel de testament. DORINŢA
Catedrala Măntuirii Neamului, un vis pe care inaintaşii Patriarhului Teoctist nu l-au putut implini, unii contemporani ai săi s-au străduit să demonstreze că e nefolositor, iar urmaşii ar putea să il considere un fel de testament.
Catedrala Mănturii Neamului este numele cu care a dorit Patriarhul Miron Cristea să numească impunătoarea biserică pe care dorea să o construiască in Bucureşti. Ideea aceasta apăruse şi după Războiul de Independenţă din 1877-1878. Insă după Unirea de la 1918, Patriarhului Miron i s-a părut necesară ridicarea unui astfel de edificiu in memoria ostaşilor căzuţi in primul război mondial. De fapt, in amintirea eroilor neamului din toate timpurile, toţi cei care prin jertfa lor au măntuit intr-un fel neamul romănesc de la pierire.
Pănă atunci, contextul politic şi cel de organizare bisericească nu au permis construirea unei astfel de biserici emblematice pentru credinţa poporului romăn. Dar cum in 1925 biserica noastră a căpătat rangul de Patriarhat recunoscut de celelalte biserici de acelaşi fel, se impunea şi ridicarea unei catedrale pe măsură. A inceput o mare nedumerire cu privire la locul amplasării construcţiei. Polemici, sfaturi, indicaţii venite de la oameni de cultură, la ziarişti, arhitecţi.
Fiecare vedea un alt loc a fi mai potrivit pentru Catedrala Măntuirii Neamului. Şi banii ar fi putut să fie un motiv care să impiedice construirea Catedralei. Dar in acea perioadă de sfărşit de secol XIX, inceput de secol XX s-a construit enorm şi serios in Bucureşti, deci nu a fost asta. Regele Ferdinand nu a spus că se opune. Nici Caro
