Dan STANCA
Noaptea lui Iuda
Editura Humanitas, Colectia ,,Proza“,
Bucuresti, 2007, 464 p.
Probabil ca noul roman – al cincisprezecelea! – al lui Dan Stanca, Noaptea lui Iuda, nu-i va surprinde prea mult pe aceia care stiu cite ceva despre formula de mult brevetata a autorului: tematica si imaginar apocaliptice, reflectie asupra omului contemporan debusolat si asupra lumii (post)moderne dezvrajite, inaintare cvasidostoievskiana in subteranele mocirloase ale sufletului, indelungi popasuri in zona (vesnic fecunda a) problemei Raului, stop-cadre ce surprind secvente de istorie recenta, salturi bruste din miezul realitatii miloase tocmai in miezul de foc al revelatiei, in fantastic sau, dupa caz, in fantasmagorie, „urzeli“ epice cu substrat guénonist, totul desfasurat pe spatii ample, totul prins intr-o tesatura deasa, suprasaturata de simbol si de eseu. Sa mai adaugam atmosfera de apasatoare asteptare a apocalipsei, spatiile totdeauna mohorite – ca niste anticamere infernale – in care personajele se zbat convulsiv, supravietuind la limita cosmarului si la limita dementei, precum si fraza nervoasa, precipitata, placata pe un imaginar al tenebrelor si al terorii. Autorul nu se dovedeste, de la o carte la alta, original in raport cu propriile-i volume anterioare, insa el este, cu certitudine, original in raport cu altii. „Ezoteristul“ Dan Stanca este, intr-un fel, un caz special in literatura noastra actuala. Proiectul sau narativ, atit de consecvent urmat, ilustrat in atit de numeroase volume (cele mai multe masive), se singularizeaza in primul rind prin atitudinea fata de metafizic.
Dupa valul de relativism si de neutralizare ironico-parodica a „temelor majore“ patruns in proza romaneasca odata cu impetuoasa generatie optzecista, se pare ca acum, in anii 2000, preocuparea pentru metafizic, pentru dilemele credintei, pentru (re)d
