În lumea noastră mioritică, puterea şi respectul pe care păstorul le insuflă turmei sale sunt deja un reflex de masă. O turmă bine îngrijită, cu oi multe şi grase, este o turmă care are încredere în promisiunea păşunilor bogate, către care este condusă de păstor. În universul transhumanţei nu-şi au locul nici păstorii falşi şi nici cei slabi, căci altfel turma şi-ar pierde vlaga, risipindu-se sau luând calea pieirii.

A murit Patriarhul, a murit întâiul păstor al ortodoxiei române. Ce fel de om a fost cu adevărat, numai el împreună cu Creatorul ştiu. Printre noi, cei ce trăim pe „aşternutul picioarelor” lui Dumnezeu, Patriarhul a fost cunoscut ca un om preabun, dar şi ca un tânăr cu elanuri legionare. Unele personalităţi vorbesc cu admiraţie despre curajul şi modestia sa, despre smerenia şi echilibrul pe care le-a transformat într-o marcă personală. Nu sunt însă mai puţini cei care ne reamintesc zi de zi adeziunea sa comunistă sau scrisorile omagiale adresate lui Ceauşescu. Intelectualii nu-l pot ierta pentru relaţiile mult prea strânse pe care le-a avut cu Securitatea, dar teologii nu prididesc în a lăuda măiestrita diplomaţie prin care a menţinut la începutul anilor ’90 unitatea unei Biserici Ortodoxe Române profund frământate.

Timp de 21 de ani, Patriarhul Teoctist a fost întâiul păstor al ortodocşilor români. Istoria îl va reţine cu siguranţă, dată fiind longevitatea sa impresionantă. Patriarhul Teoctist nu va fi însă doar un nume pe lista episcopilor români, căci amintirea îi va fi asociată cu cele două evenimente care marchează puternic istoria ortodoxiei româneşti a secolului XX. Primul dintre ele este demolarea bisericilor bucureştene, spectacol la care Patriarhul a asistat în tăcere, practicând o pasivitate de tipul „capul plecat sabia nu-l taie“. Rana ivită cu această ocazie în trupul Bisericii Române nu va putea fi prea curând vindecată, Patriarh