Nu pun aşa un titlu fiindcă volumul despre care scriu apare pe hîrtie de ziar, cu colaje din ziar şi tot tacîmul. Nu de asta, ci fiindcă poezia din el absoarbe de la alta, de dinainte, măcar suprafaţa. Contururile încă umede de cerneală ale literelor, amprenta întreruptă ici-colo, pătată alteori, aşa cum rămîne ea pe sugativa aplicată etanş. Erau ziare, evenimente (de Şerban Foarţă, Brumar, 2000), pe foiţă mulatră, sustrasă din rotativă, e, ca şi Ecou tîrziu, spaţiul înfricoşătoarei coerenţe a absurdului. Acela în care trăim, despre care citim, naiv convinşi că toate se-ntîmplă pe o altă planetă, şi de care încercăm să ne salvăm indexîndu-l, ca specie, în cartoteca literaturii.

Fatalul strigăt cu care începe neputinţa noastră de-a comunica, judecată prin nu mai puţin fatalul fel de-a spune ne-auzim, dar nu ne ascultăm, e "alo!". Apelul, apostrofa ("nu auzi, dom'ne?!"), funcţia fatică - i.e., nevoia de a te convinge că dincolo e cineva, sînt toate conţinute în trei litere pe-un ton mai ridicat. Cu Alo! începe şi volumul lui Foarţă, păstrîndu-şi însă, ca pe-un as în mînecă, écart-ul. Posibilitatea de-a ieşi din codurile maşinale ale epocii de după telefon, acostînd la ţărmul mărilor romantice: "o mică şuetă nu fără, adesea, un vechi fîşîit/ şi la fel de simpatică,-n rest, ca şi aceea cu dl.// sau dna. robot, care, fermi ca o riglă/ de calcul, te anchetează în numele/ bunilor prieteni curioşi să-ţi cunoască (pre)numele/ şi dacă ai, eventual, un mesaj de închis într-o sticlă."

Ceea ce face diferenţa între lumea lui Caragiale - cîtuşi de puţin necunoscută lui Foarţă, şi lumea lui Bacovia e felul de-a interveni în zestrea de absurd pe care o aduni, vrei nu vrei, numai cît ai căsca bine gura. Ne ajută, în a înţelege cum procedează unul, şi cum altul, o distincţie - culmea! - a lui Hasdeu care, vorbind despre istorie, spune că există în ea poporul, "numai sufle