Episodul 1. Meduza
Locomotiva fluiera scurt si trenul se puse in miscare. Calatorii isi scosesera capul pe geam si fluturau din maini spre peronul care ramanea tot mai in urma. Rudele, prietenii, cunostintele sau ce mai erau alergau, la randu-le, agitandu-si mainile, in semn de ramas-bun, facandu-se din ce in ce mai mici, din ce in ce mai indepartati, mai straini de cei de care se desparteau, dar si de ei insisi: mici ghemotoace de scrum acoperite de par mai scurt sau mai lung si ghemotoace neacoperite de niciun fel de par, ci doar de palarii, bascute, sepci, sau nici macar de palarii, nici de bascute, nici de altceva asemanator cu toate aceste "abtibilduri", evaporandu-se dupa primul cot al trenului in aer, cu tot cu genti, posete, bastoane sau tocuri mai lungi si mai scurte, facand loc, la fiecare zdranganit de roti, in ochii nostalgic deschisi ai calatorilor, unui alt peisaj care sa se deruleze mai intai in fata, apoi in urma si iar in urma, pierind in departari.
Imbracat in costumul lui alb, doctorul Noimann statea cu fruntea lipita de geam, privind la toata aceasta lume agitata ce se inchega si se destrama in spatele sau asemenea unei panze uriase de paianjen, in care in erau prinse din loc in loc nu insecte, ci genti, fuste, costume, gulere, mustati, umeri, cefe, esarfe, rochii, ciorapi frumos mulati pe picior, gene intoarse, sprancene incondeiate si valize, alaturi de cladiri si traverse pline de mizerii, pe care locomotiva tragand in spatele ei un sir nesfarsit de vagoane se indrepta, clatinandu-se, intr-o directie necunoscuta. In mintea sa, el asemui locomtiva cu un urias paianjen, pe cat de crud, pe atat de calculat, care, dupa ce prinsese in plasa intinsa o groaza de insecte, inserandu-le venin in inimi, le golise sugandu-le viscerele si le insirase pe o ata, facand din fiecare victima o capcana, in care intrau acum, iata, de-a valma, pas
