44 de informatori şi nu se ştie cîţi securişti de meserie s-au ţinut după profesorul Livius Ciocârlie din 1966, pînă în 1989. A rezultat un dosar de peste 1000 de pagini. Cînd am citit confesiunea sa din revista "22", mi-am imaginat, la început, că blajinul cărturar a dus o viaţă dublă. Mă aşteptam să aflu că se vîrîse în cine ştie ce filieră de comunicaţii (spionaj) cu Occidentul sau că fusese organizatorul vreunei mişcări secrete împotriva regimului. Dl Ciocârlie îmi taie macaroana acestor scenarii. Recunoaşte, cu părere de rău, că n-a fost disident. Mărturiseşte în schimb că a refuzat sistematic să intre în partid, să-l citeze pe Ceauşescu în cărţile sale şi să trimită scrisori deschise Europei libere, pentru a cere să nu mai fie citat "de bine" de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca în emisiunile lor. Eram student cînd l-am văzut prima oară pe Livius Ciocârlie, la o întîlnire în Facultatea de Filologie din Bucureşti, despre tendinţele criticii literare contamporane. Mă aşteptam să aud un discurs cu şopîrle şi apropouri, or, în loc de asta, dl Ciocârlie a rămas în marginile unei intervenţii de universitar documentat, fără nimic spectaculos în plus. I-am adresat vreo două întrebări provocator-obraznice, învăţat cu atmosfera de la "Junimea" şi de la "Cenaclul de luni". Dl Ciocârlie mi-a răspuns politicos, la temă, fără a divaga aşa cum speram. Pe atunci aveam naivitatea să cred că la asemenea întîlniri filologice opiniile se pot exprima liber, fără grijă. Tot atunci, la cursuri, profesorul Eugen Simion, amfitrionul acestei întîlniri, vorbea destul de slobod şi nu părea să se teamă de eventualii turnători dintre studenţi. Asta se întîmpla în anii '80, cînd robinetul libertăţilor literare începuse să se închidă.

După aceasta întîlnire, impresia mea despre profesorul Ciocârlie a fost că era un universitar care "nu se bagă". îmi plăcea cum scria, dar fără să mă om